„Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei” (Eccleziastul 3:5)
In ultima lună s-a scris mult, chiar foarte mult, despre Petru Dugulescu. Dezvăluiri, analize, comentarii, dezbateri de tot felul, sau simple impresii, aşternute pe paginile ziarelor, sau postate pe forumuri, bloguri şi liste de discuţii. Informaţiile au circulat cu mare repeziciune. Numai că între timp, el, cel care era subiectul acestor dispute, ne-a părăsit. Unii chiar se încumetă să facă o legătură între campania dusă împotriva lui şi plecarea lui, atât de neaşteptată, dintre noi. Nu am nici competenţa şi nici intenţia să fac astfel de afirmaţii.
Cei mai mulţi, dintre cei care au simţit nevoia să scrie pe această temă, s-au împărţit în două tabere; una pro Dugulescu, şi cealaltă contra Dugulescu. Mesajele au îmbrăcat şi ele, toate nuanţele posibile, de la toleranţă la revoltă, sau de la împroşcare cu noroi la osanale. Au fost însă şi din aceia care au făcut o analiză obiectivă a faptelor, atitudinilor, sau a mesajelor luate în discuţie.
Marea dilemă însă, a celor mai mulţi, constă în imposibilitatea de a stabili dacă Petru Dugulescu a fost un compromis, prin relaţia sa cu Securitatea, sau un erou, unul dintre oponenţii sistemului comunist. A fost colaborator al sistemului, sau dizident?
Plecînd de la premisa corectă, biblică, susţinută şi de Petru Dugulescu în Parlamentul României, la dezbaterile asupra proiectului de Lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, suntem de acord că este bine să cunoaştem adevărul, deoarece adevărul ne face liberi (Ioan 8:32)
Dar, stau şi mă întreb de multe ori, la ce ne foloseşte adevărul, în absenţa dragostei? El se poate constitui într-o sursă de aroganţă, sau poate deveni o unealtă periculoasă prin care să ne manifestăm aroganţa, sau răutatea, îndreptată împotriva altora. Adevărul devine ceva fructuos, constructiv, dacă este dublat de dragoste. Însă nu trebuie să ne scape din vedere faptul că adevărul incubă în sine o mare doză de relativitate. Şi Pilat, plin de curiozitate, l-a întrebat pe Mântuitorul Iisus: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38)
Stabilirea adevărului cu privire la colaborarea unei persoane cu Securitatea română, este un proces foarte anevoios. Este nevoie de dovezi, care trebuie mai apoi să se susţină cu argumente solide, cu probe incontestabile, şi abea după aceea se poate da un verdict. Aceasta înseamnă că cel suspectat, sau chiar învinuit, este beneficiarul acelei prezumţii de nevinovăţie, prezentă în toate sistemele juridice din societăţile democratice şi nu numai. Într-o situaţie ca şi cea a lui Petru Dugulescu, mi se pare că este imoral să continuăm să învinuim, sau să acuzăm, pe cineva care a plecat deja la cele veşnice. Omul nu se mai poate apăra. Ne lipsesc poate piese extrem de importante din acest puzzle al cazului şi avem toate şansele să ajungem la concluzii eronate. Poate că omul ar fi avut justificări plauzibile, la multe din acuzaţiile care i se aduc, lucruri ştiute şi trăite poate doar de el, pe care le-a dus de-acum cu el în mormânt. Unui dansator pe sârmă, care este într-un echilibru relativ, nu-i trebuie o greutate, sau un impuls prea mare, pentru a contrabalansa situaţia într-o parte sau alta. Şi in acest caz, lipsa acelui argument neştiut de nimeni, poate că ar schimba total datele problemei. Haideţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să judece viii şi morţii (1Petru 4:5) , pentru că în omniscienţa Sa, El are toate piesele puzzle-ului şi ştim că judecata Lui este dreaptă. (Psalmi 9:8 „ El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire”).
Şi mai există un argument. Unul de bun simţ. Unde s-a mai pomenit ca într-o luptă, după moartea adversarului, celălalt să mai continue lupta?
Într-adevăr, haideţi să fim înţelepţi şi să ascultăm sfatul celui mai înţelept dintre muritori, recunoscînd că vremea aruncatului pietrelor a trecut. N-aş fi scris niciodată un material ca şi acesta, înainte de ziua de 3 Ianuarie 2008, orele 20:20. Acum însă, trebuie să înţelegem toţi, că a sosit vremea strângerii pietrelor.