Era prin 2003, când pentru prima oară mi-am pus întrebarea; oare ce aş dori să ştiu că va fi scris pe piatra mea de mormânt, după plecarea mea de aici? Am scris atunci poemul pe care îl redau mai jos şi l-am intitulat simplu:
Epitaf
Degeaba mă căutaţi, eu nu mai sunt aici,
Am plecat de mult, printre cărări de finici
Şi luminos, ca un înveşnicit licurici,
Am plecat să-mpodobesc nesfârşite hotare,
Am plecat acolo unde durerea nu doare,
Acolo unde nicicând nu se moare.
Degeaba mă căutaţi, nu mă veţi găsi nicidecum,
Am dispărut dintre voi, precum o perdea de fum,
Acum plutesc uşor în lumea de duhuri
Deasupra văzutelor şi nevăzutelor văzduhuri.
Şi mi-am găsit în cele din urmă menirea,
Prin Harul Divin m-am contopit deplin cu iubirea.
