Mai mult decât cuvinte…

Edwin Durwood Merrill, regretatul arbitru american de baseball care a oficiat timp de 23 de sezoane în Liga Americană de Baseball, plecat dintre noi în Ianuarie 2003, povestea despre primul lui an în arbitraj. A fost pentru prima dată când oficia, avându-l în teren pe celebrul aruncător (pitcher) Nolan Ryan, actualmente preşedinte al clubului Texas Rangers. A doua aruncare a jocului a fost atât de rapidă, încât Merrill nici nu a văzut-o. Pentru moment a rămas înmărmurit, neştiind ce să decidă. După câteva clipe de ezitare, el strigă: „Strike!” În momentul imediat următor, Nolan Ryan încercă să îl consoleze: „Arbitre, nu-ţi fă nici o grijă; nici eu n-am văzut-o!”

Această mică istorioară ilustrează destul de bine ceea ce se întâmplă astăzi sub ochii noştri. În mai toate domeniile, schimbările se produc cu o asemenea rapiditate încât nici nu le putem observa cum trebuie. Zilnic ne confruntăm cu probleme care nu suferă amânare şi ne întrebăm adesea dacă am luat decizia cea mai corectă.

N-am simţit parcă niciodată mai mult nevoia de repere. Repere sigure. Un punct cardinal sigur şi neschimbător, un standard pe baza căruia să avem certitudinea că am făcut alegerea cea mai bună, o bază sigură pe care să fundamentăm orice decizie. Şi ce bine că Dumnezeu ne-a dat un asemenea standard. Este Cuvântul Său, Biblia sau Sfintele Scripturi. Ele conţin acea stâncă neclintită a adevărului etern. Chiar dacă tot mai mulţi contemporani; sceptici, liber cugetători, numiţi generic „necredincioşi” pun la îndoială valoarea acestui standard al Sfintelor Scripturi, pentru cei credincioşi „…Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12)

Pe fondul acestor schimbări rapide, biserica în general şi biserica locală în special, se confruntă adesea cu dificultăţi determinate de viziunea şi limbajul diferit al generaţiilor care coexistă în acelaşi moment şi doresc să slujească împreună. Nu este uşor să găsim viziunea care permite ca slujirea acestor generaţii să fie întotdeauna complementară şi nu divergentă sau chiar antagonică.

Aceste diferenţe se văd cel mai bine pe tărâmul muzicii şi cel al practicii bisericeşti. Până la urmă, muzica pare să fie adevăratul măr al discordiei dintre generaţii. Cum se poate armoniza totuşi poziţia celor care susţin punctul de vedere al muzicii devenite de acum „tradiţionale”, cu a susţinătorilor muzicii mai… „contemporane”? Lucrul care nu trebuie să ne scape niciodată din vedere, este faptul că lauda şi închinarea noastră prin cântare, trebuie în primul rând şi mai cu seamă, să fie plăcută Lui Dumnezeu şi abia apoi nouă.

Vorbind pe această temă la „Music and Drama Worship Conference” din 2007 de la prestigioasa Lillenas Publishing Company, Gloria Gaither a punctat foarte bine pericolele care ne pândesc, dacă pierdem din vedere esenţa lucrurilor şi ne preocupăm mai mult de forme decât de fond şi de plăcerea şi satisfacţia noastră personală mai mult decât modul în care Dumnezeu este satisfăcut de muzica şi închinarea noastră.

1. Satan este bucuros atunci când credincioşii se ceartă pentru probleme mărunte, mai puţin importante, neglijând problemele esenţiale.

2. Entuziasmul tinerilor nu ar trebui separat niciodată de înţelepciunea bătrânilor.

3. Lumea ar trebui să ne perceapă ca şi buni creştini, prin prisma dragostei manifestate unii faţă de alţii.

4.  Aşa-zisele „războaie sfinte” îi determină pe oameni să-i ignore şi să-i ridiculizeze atât pe credincioşi, cât şi credinţa creştină.

5.  Ce importanţă mai are faptul că manifestarea bisericii tale are o tentă tradiţională sau mai contemporană, dacă Dumnezeu nu este prezent acolo?

6.  Acolo unde adevărul fundamental al salvării se întâlneşte cu realitatea prezenţei Duhului Sfânt în tine, tu Îi dai slavă Domnului şi nu mai contează modul în care o faci.

Cu alte cuvinte, este necesar să lăsăm la o parte preferinţele personale şi în anumite ocazii să fim extrem de toleranţi cu privire la stilul de muzică sau de închinare care poate fi foarte diferit de cel obişnuit nouă. Trebuie să înţelegem că aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu şi-au exprimat disponibilitatea, dedicarea, adorarea sau mulţumirea, într-o formă care nouă ne este total improprie. Dar ei şi-au vărsat acolo tot focul inimii lor, compunând şi interpretând lucrări muzicale care au avut un impact deosebit asupra lor, asupra generaţiei lor şi poate asupra mai multor generaţii care au venit din urmă şi au fost inspirate şi motivate de acea muzică.

Trebuie să înţelegem că dincolo de perioade istorice sau bariere culturale, care determină genuri şi stiluri muzicale diferite, există un tezaur al muzicii creştine de o valoare inestimabilă, care a schimbat vieţi şi destine de-a lungul timpului şi fără să exagerăm, putem spune că într-o bună măsură a schimbat chiar şi istoria, rezistând cu brio la testul timpului. Nu putem să nu recunoaştem autorul „din umbră” al acestui neasemuit tezaur, nimeni altul decât Dumnezeul Cel Sfânt şi Etern.