100 de ani de la naşterea lui Richard Wurmbrand

marţi, martie 24, 2009 la 00:00:39 (Cultural, Eseuri, Meditatii, Stiri, Comentarii)
Tags: , , , ,

”A flower,

if you bruise it

under your feet,

rewards you

by giving you

its perfume.”

 

Richard Wurmbrand

.

 

(Fie-mi permisă parafrazarea)

 

.

“Floarea,

pe care-o zdrobeşti

sub picior,

te va recompensa,

dăruindu-ţi

parfumul ei.”

.

 

Richard Wurmbrand

 

 

 

richard-wurmbrand

Aş cum a spus, ca un fin observator al realităţilor înconjurătoare, Richard Wurmbrand a şi trăit la fel, răspândind o mireasmă care s-a răspândit în mai toată lumea. El a fost o floare a cărei zdrobire a dăruit lumii frumuseţi fără de care, mulţi dintre noi, am fi mult mai săraci astăzi.

 

Richard Wurmbrand a fost omul pe care l-am admirat cel mai mult. Model de curaj şi demnitate, în pofida blândeţei care îl făcea să pară vulnerabil. L-am întâlnit doar de două ori în viaţă şi odată am şi purtat un scurt dialog cu el. M-am simţit mic, în prezenţa lui. Siguranţa, determinarea, calmul şi totodată forţa pe care o emana fără să facă nici cel mai mic efort, toate acestea mă copleşeau. El a rămas întipărit pentru totdeauna în memoria mea ca un apostol al vremurilor moderne, demn de cinste, aici printre noi şi demn de un loc special lângă Domnul pe care l-a slujit cu o credincioşie exemplară.

 

Dacă ar mai fi trăit câţiva ani în plus, doar câţiva, Richard Wurmbrand ar fi împlinit astăzi 100 de ani. Deşi persecutat, prigonit, bătut, prost hrănit, ajuns de mai multe ori în pragul morţii, este uimitor modul în care Dumnezeu a hotărât să îl răsplătească pe Richard cu o viaţă lungă de aproape 92 de ani, o bătrâneţe fericită, încununată de satisfacţii, dorind parcă să ne lase să înţelegem că El, Dumnezeul neschimbător îşi împlineşte făgăduinţele făcute încă din vechime poporului Său ales şi urmaşilor, urmaşilor, urmaşilor lor.

 

La ora la care pregătesc acest material comemorativ, aici în Arizona suntem încă pe 23 Martie. Mai sunt puţine minute până la momentul în care luna Martie îşi va schimba cea de a 24-a filă a propriului calendar. La ora 0:00, voi posta aceste gânduri în acea mică pătrăţică a spaţiului virtual pe care îl deservesc, cu speranţa că citiorul va zăbovi câteva momente meditând cu admiraţie la extraordinara lucrare de slujire a lui Richard Wurmbrand.

 

Şi poate acest moment de meditaţie se va constitui, de ce nu, într-un mic imbold pe planul slujirii personale.

2 Comentarii

3:16

luni, martie 16, 2009 la 02:37:41 (Cultural, Eseuri, Meditatii, Ilustratii)
Tags: , , , , , , , , , , ,

Ce însemnătate pot avea aceste două numere, puse în ordinea de mai sus? După topica scrierii datei la americani, asta ar însemna 16 Martie. Când spunem 9:11, nimeni nu are nici cel mai mic dubiu că se face referire la 11 Septembrie, data tragicului atac terorist din 2001. Pentru că m-am născut pe data de 16 Martie, am avut şi eu o mică tresărire, la vederea acestui titlu pe rafturile uneia dintre librăriile creştine de aici din oraşul Glendale, Arizona. „3:16”. Sigur că nu mi-a fost deloc greu să realizez că e vorba de ceea ce numeam noi, încă din copilărie: „versetul de aur al Bibliei”, adică Ioan capitolul 3, versetul 16. Şi am cumpărat cartea lui Max Lucado. Asta se întâmpla anul trecut, în 2008, deşi cartea văzuse lumina tiparului cu un an înainte, în 2007.

lucado Se ştie că Max Lucado este unul dintre cei mai citiţi autori creştini. A scris peste 50 de cărţi, vânzările depăşind incredibila cifră de 50 milioane exemplare. Cărţile lui apar cu regularitate pe listele de bestsellers ale prestigioselor: Publishers Weekly, USA Today şi New York Times. Max Lucado a fost numit: „America’s Pastor” de către revista Christianity Today, iar în 2005, Reader’s Digest îl numeşte: „The Best Preacher in America”. A fost present în emisiuni televizate la: The Fox News Channel, NBC Nightly News, Larry King Live, şi USA Today. A fost ales ca vorbitor la National Prayer Breakfast, iar printre alte titluri şi distincţii a câştigat de opt ori ECPA Gold Medallion. Pastorul senior al Oak Hills Church din San Antonio, Texas, este binecunoscut şi iubit. De data aceasta, a ales şi un verset biblic binecunoscut şi iubit, cu care îşi intitulează inspirat lucrarea: „3:16 – The Numbers of Hope”. Dacă 9:11 reprezintă în memoria americanilor numerele teroarei şi disperării, 3:16 se vor numerele speranţei.

3-16

S-a prevăzut că 3:16 va fi un de mare succes de piaţă, şi cei care au prognozat aceasta nu s-au înşelat de loc. Autorul foarte bine cotat, Ioan 3:16 – un verset biblic mult îndrăgit, alegera titlului „3:16 – The Numbers of Hope” foarte inspirată şi atrăgătoare; iată ingredientele care au dus într-adevăr, la un succes de piaţă extraordinar.

Pe lângă cartea propriuzisă, au mai apărut:

- „3:16 – The Numbers of Hope” – Audio CD

- Traduceri în limbile: Spaniolă, portugheză, germană, suedeză, olandeză, coreeană, japoneză şi chineză.

- „3:16 – The Numbers of Hope” – Ediţie pentru adolescenţi

- „3:16 – The Numbers of Hope” – DVD pentru grupe mici de studiu

- „3:16 – The Numbers of Hope”- The Church Experience Work Book

- „3:16 – Songs of Hope” – CD, DVD şi carte

- „3:16 – Stories of Hope”

- Alte accesorii (calendare, semne de carte, cutii accesorii, plachete, bannere, tricouri şi şepci inscripţionate, ceşti de porţelan cu inscripţia 3:16, chiar şi o colecţie de bijuterii „3:16” de la „Bob Siemon Designs”, ş.a.)

În ceea ce priveşte conţinutul, Max Lucado nu îşi propune elaborarea unui tratat teologic de profunzime, ci se vrea mai degrabă o provocare de la inimă, către mintea şi inima cititorului, fără a-l solicita intellectual într-o măsură substanţială. „3:16 – The Numbers of Hope” nu este altceva decât o exegeză a ceea ce numeşte Max Lucado “Hope Diamond of the Scripture” (Diamantul speranţei Sfintelor Scripturi), pe parcursul căreia foloseşte mult imagini, ilustraţii, metafore, aşa încât explicarea unor termeni greceşti şi semnificaţia lor contextuală nu se constituie deloc într-o lectură aridă. Ca exemplu, voi face referire la dialogul imaginar dintre Max (autorul) şi Pluto, cea de a noua (fostă) planetă a sistemului Solar, retrogradată la ragul de asteroid, primind şi un nou nume: asteroidul #134340, pe motiv că nu a întrunit satndardele sistemului Solar. Înţelegându-i frustrarea lui Pluto, care astăzi e în sistem, mâine afară, deoarece acel comitet al oamenilor de ştiinţă întrunit la Praga şi-a permis să-l declasifice şi să-l retrogradeze pe motiv că e prea mic, prea înghesuit, incompatibil, etc., Max Lucado crează pe lângă dialogul dintre el şi corpul ceresc, şi un cuvânt nou, extrem de viu şi plin de vigoare: plutoed (îndrăznesc formularea în limba română: plutonat).

Adică respins fără motiv, votat afară de către niste oameni care nici nu il cunosc indeajuns, subiectivi. Ni s-a întâmpat probabil tuturor în viaţă să ne simţim trataţi asemeni lui Pluto, adică… plutonaţi! Max Lucado se introduce cu această imagine puternică în capitolul 4 al cărţii, pentru că vrea să ilustreze cât mai viu cu putinţă forţa extraordinară cu care răspunde Dumnezeu unuia care se simte asemeni lui Pluto, frustrat şi nedreptăţit, prin verbul de deschidere, „vârf de lance” a iubi! (Fiindcă atât de mult a iubit…)

Mesajul incubat în cele 29 de cuvinte din Ioan 3:16 (Versiunea Cornilescu), este unul extrem de dens, concentrat. Autorul foloseşte pe parcursul celor 12 capitole ale cărţii 130 de pagini de dezvoltare pentru a scoate la lumină sensurile şi semnificaţiile celor 29 de cuvinte. Adaugă apoi, ca material ajutător, „Only Jesus: 40 Days with the Son”, într-un fel, propunerea unui itinerar de 40 de zile împreună cu Iisus, material în care se pare că autorul foloseşte fragmente din alte lucrări scrise de el anterior.

Lucrarea reprezintă, în opinia mea – şi nu numai – un excelent material evanghelistic, bine conceput, uşor de parcurs şi mai ales, atractiv, începând de la titlu şi până la mijloacele literare folosite de un autor atât de experimentat, cum este Max Lucado.

3 Comentarii

Posibila armonie dintre tradiţional şi contemporan

luni, ianuarie 19, 2009 la 01:44:51 (Eseuri, Meditatii, Muzică)
Tags: , , , , , , , , , ,

Edwin Durwood Merrill, regretatul arbitru american de baseball care a oficiat timp de 23 de sezoane în Liga Americană de Baseball, plecat dintre noi în Ianuarie 2003, povestea despre primul lui an în arbitraj. A fost pentru prima dată când oficia, avându-l în teren pe celebrul aruncător (pitcher) Nolan Ryan, actualmente preşedinte al clubului Texas Rangers. A doua aruncare a jocului a fost atât de rapidă, încât Merrill nici nu a văzut-o. Pentru moment a rămas înmărmurit, neştiind ce să decidă. După câteva clipe de ezitare, el strigă: „Strike!” În momentul imediat următor, Nolan Ryan încercă să îl consoleze: „Arbitre, nu-ţi fă nici o grijă; nici eu n-am văzut-o!”

Această mică istorioară ilustrează destul de bine ceea ce se întâmplă astăzi sub ochii noştri. În mai toate domeniile, schimbările se produc cu o asemenea rapiditate încât nici nu le putem observa cum trebuie. Zilnic ne confruntăm cu probleme care nu suferă amânare şi ne întrebăm adesea dacă am luat decizia cea mai corectă.

N-am simţit parcă niciodată mai mult nevoia de repere. Repere sigure. Un punct cardinal sigur şi neschimbător, un standard pe baza căruia să avem certitudinea că am făcut alegerea cea mai bună, o bază sigură pe care să fundamentăm orice decizie. Şi ce bine că Dumnezeu ne-a dat un asemenea standard. Este Cuvântul Său, Biblia sau Sfintele Scripturi. Ele conţin acea stâncă neclintită a adevărului etern. Chiar dacă tot mai mulţi contemporani; sceptici, liber cugetători, numiţi generic „necredincioşi” pun la îndoială valoarea acestui standard al Sfintelor Scripturi, pentru cei credincioşi „…Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12)

Pe fondul acestor schimbări rapide, biserica în general şi biserica locală în special, se confruntă adesea cu dificultăţi determinate de viziunea şi limbajul diferit al generaţiilor care coexistă în acelaşi moment şi doresc să slujească împreună. Nu este uşor să găsim viziunea care permite ca slujirea acestor generaţii să fie întotdeauna complementară şi nu divergentă sau chiar antagonică.

choir

Aceste diferenţe se văd cel mai bine pe tărâmul muzicii şi cel al practicii bisericeşti. Până la urmă, muzica pare să fie adevăratul măr al discordiei dintre generaţii. Cum se poate armoniza totuşi poziţia celor care susţin punctul de vedere al muzicii devenite de acum „tradiţionale”, cu a susţinătorilor muzicii mai… „contemporane”? Lucrul care nu trebuie să ne scape niciodată din vedere, este faptul că lauda şi închinarea noastră prin cântare, trebuie în primul rând şi mai cu seamă, să fie plăcută Lui Dumnezeu şi abia apoi nouă.

worship-band1

Vorbind pe această temă la „Music and Drama Worship Conference” din 2007 de la prestigioasa Lillenas Publishing Company, Gloria Gaither a punctat foarte bine pericolele care ne pândesc, dacă pierdem din vedere esenţa lucrurilor şi ne preocupăm mai mult de forme decât de fond şi de plăcerea şi satisfacţia noastră personală mai mult decât modul în care Dumnezeu este satisfăcut de muzica şi închinarea noastră.

1. Satan este bucuros atunci când credincioşii se ceartă pentru probleme mărunte, mai puţin importante, neglijând problemele esenţiale.

2. Entuziasmul tinerilor nu ar trebui separat niciodată de înţelepciunea bătrânilor.

3. Lumea ar trebui să ne perceapă ca şi buni creştini, prin prisma dragostei manifestate unii faţă de alţii.

4.  Aşa-zisele „războaie sfinte” îi determină pe oameni să-i ignore şi să-i ridiculizeze atât pe credincioşi, cât şi credinţa creştină.

5.  Ce importanţă mai are faptul că manifestarea bisericii tale are o tentă tradiţională sau mai contemporană, dacă Dumnezeu nu este prezent acolo?

6.  Acolo unde adevărul fundamental al salvării se întâlneşte cu realitatea prezenţei Duhului Sfânt în tine, tu Îi dai slavă Domnului şi nu mai contează modul în care o faci.

Cu alte cuvinte, este necesar să lăsăm la o parte preferinţele personale şi în anumite ocazii să fim extrem de toleranţi cu privire la stilul de muzică sau de închinare care poate fi foarte diferit de cel obişnuit nouă. Trebuie să înţelegem că aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu şi-au exprimat disponibilitatea, dedicarea, adorarea sau mulţumirea, într-o formă care nouă ne este total improprie. Dar ei şi-au vărsat acolo tot focul inimii lor, compunând şi interpretând lucrări muzicale care au avut un impact deosebit asupra lor, asupra generaţiei lor şi poate asupra mai multor generaţii care au venit din urmă şi au fost inspirate şi motivate de acea muzică.

Trebuie să înţelegem că dincolo de perioade istorice sau bariere culturale, care determină genuri şi stiluri muzicale diferite, există un tezaur al muzicii creştine de o valoare inestimabilă, care a schimbat vieţi şi destine de-a lungul timpului şi fără să exagerăm, putem spune că într-o bună măsură a schimbat chiar şi istoria, rezistând cu brio la testul timpului. Nu putem să nu recunoaştem autorul „din umbră” al acestui neasemuit tezaur, nimeni altul decât Dumnezeul Cel Sfânt şi Etern.

1 comentariu

La un an de “blogăreală”

marţi, noiembrie 25, 2008 la 23:26:54 (Diverse, Eseuri, Meditatii)
Tags: , , ,

Dacă mă uit în urmă, scrutând orizontul de dincolo de cele 365 de zile, mă simt ca un puştan desculţ, cu călcâiele bătătorite de piatra care îşi scoate la iveală colţii, prin pătura moale şi groasă a prafului de pe uliţă şi se uită cu jind la domnişorii de bani gata, care umblă îmbrăcaţi în costume scumpe, cumpărate de la oraş. Le admiră cu reverenţă ghiozdanele de piele, în care aceştia au cărţi cu fotografii colorate, caiete cu foi albe şi tot felul de alte lucruri, pe care el, le râvneşte mai mult decât orice pe lume. Dar nu poate decât să se întoarcă repede la cercul lui zgomotos, pe care îl aleargă cât cuprind uliţele şi cît ţine ziua de lungă. Ajuns într-un târziu la costum şi la ghiozdanul cu cărţi, caiete şi la acele lucruri mult râvnite, constată că, între timp, cei pe care îi admira odată s-au schimbat şi ei. Unii şi-au cumpărat biciclete, alţii scooter, alţii maşină sau computer. Într-un final, înţelept, îşi dă seama că singura lui competiţie reală este el însuşi.

1 comentariu

Am împlinit 1 An!

marţi, noiembrie 25, 2008 la 21:37:42 (Diverse, Eseuri, Meditatii, Stiri, Comentarii)
Tags: ,

Mai mult decât cuvinte… a împlinit 1 an! Cum să sărbătoresc evenimentul?

 

O vorbă din popor zice: „Câte bordeie, atâtea obiceie!”. Unii obişnuiesc să îşi sărbătorească ziua de naştere cu mult fast, în vreme ce alţii preferă să fie mult mai discreţi. Fac parte din categoria celor din urmă şi voi sărbători, aşa, mai prozaic, aducându-vă la cunoştinţă câteva informaţii şi date statistice:

 

Fără vreo intenţie anume şi fără premeditare MAI MULT DECÂT CUVINTE… vine pe lume într-o companie onorabilă. Astfel:

-     Pe data de 16 Noiembrie 2007, Emanuel Conţac lansează blogul METHOUGHTS, MEFEATS AND MEDEFEATS şi postează o serie de articole în limba engleză, primul dintre ele fiind: A late comer in the “icons” debate.

-     Pe 24 Noiembrie 2007, Alexandra Baciu postează primul său articol: “Metanoia” pe blogul personal intitulat simplu: TREPTE.

-     La aceeaşi dată, Daniel Mitrofan lansa blogul CENTRUL DE ISTORIE ŞI APOLOGETICĂ, cu articolul „Sărbătoarea Împlântării Crucii la căpătâiul disciplinei bisericesti”, iar Alin Cristea, se lansa şi el în blogosferă cu blogul LA ROTUNDU, având ca articol de deschidere: „Să nu se lase nimeni indus în eroare”.

-     Apoi, pe 28 Noiembrie 2007, Dănuţ Mănăstireanu lansează blogul PERSONA, cu articolul de debut: „Locul Scripturii in Traditia Ortodoxa”

Pe 25 Noiembrie 2007, apăream şi eu în blogodferă, cu ceea ce am numit MAI MULT DECÂT CUVINTE… Am început cu publicarea poemului: „Aş vrea…”

Date statistice:

  • 28 316 accesări
  • 57 postări
  • 14 categorii
  • locul 2 în topul celor mai citite bloguri (7 Ianuarie 2008)

 

Lista articolelor postate (în ordine cronologică):

4 Comentarii

“Tinerii Români Americani” au murit!

vineri, iulie 25, 2008 la 21:59:07 (Eseuri, Meditatii, Stiri, Comentarii)
Tags:

Zilele acestea am avut câteva discuţii pe tema apelurilor făcute de cei care scriau sub numele Tinerii Români Americani pe blogul cu acelaşi nume de pe platforma Blogger. Dau să intru din nou pe blogul “Tinerii Români Americani” şi… surpriză! În loc de prima pagina a blogului căutat, îmi apare în faţa ochilor mesajul: “Sorry, the blog at tineriiromaniamericani.blogspot.com has been removed”. Mi-am amintit imediat de afirmaţia făcută ieri de Sean Hannity pe postul de radio KFYI Phoenix: “Presa americană a murit!” Şi făcea această referitor la câţiva din marii mediei americane:

, , ,

… afirmaţie prin care dorea să evidenţieze modul discriminatoriu în care este tratat candidatul republican la preşedinţia Statelor Unite, John McCain, comparativ cu Barack Hussein Obama, candidatul Partidului Democrat.

Aşadar, blogul „Tinerii Români Americani” nu mai există. Aş fi dorit sa le scriu. Problema la care doream să mă refer era anonimatul sub care se ascundeau, poate dintr-un legitim instinct de autoapărare. Am înţeles că se expun unor riscuri, dar până la urmă, dacă nu îţi asumi riscurile care vin odată cu susţinerea unor puncte de vedere mai controversate, nimeni nu te ia în seamă. Nu eşti credibil. Chiar m-a sunat zilele acestea unul dintre păstorii din Statele Unite, care a fost aspru – şi pe nedrept, aş zice eu – criticat pe blogul „Tinerii Români Americani” şi mi-a spus că el a fost primul dintre păstorii din Statele Unite, care a introdus predica în limba engleză în cadrul programelor bisericeşti de duminica şi singurul – zicea el – care a angajat ca păstor de tineret pe un american. L-am întrebat atunci: „Şi de ce nu le-ai răspuns tinerilor americani, explicându-le că sunt într-o gravă eroare?” La care el mi-a replicat scurt: „Eu mi-am stabilit cu mult timp în urmă că nu mai stau de vorbă cu anonimi!” Îl admir, cel puţin din punctul de vedere al curajului de a-şi susţine deschis punctele de vedere, pe Laurenţiu Balcan, pastor în Biserica Penticostala “Filadelfia” Oneşti, cel care scrie pe blogul său personal „Laurenţiu Balcan – visez ca să n-adorm… un blog antisomnolenţă”. Îl admir pe Laurenţiu, chiar dacă nu sunt întotdeauna şi întru totul de acord cu ceea ce scrie, deoarece nu s-a ascuns sub “aripa ocrotitoare” a anonimatului când a protestat împotriva celebrei Hotărâri a Consiliului Bisericesc din august 2007 intitulată pompos: “Principii şi direcţii pentru întărirea disciplinei şi climatului duhovnicesc în biserici”. A demonstrat de asemenea, curaj şi bărbăţie apărând deschis acea iniţiativă a unui grup de păstori tineri concluzionată sub formă de Scrisoarea Deschisă către: Pastorii penticostali din România, Conferinţa pastorală naţională, Consiliul Bisericesc al Cultului Penticostal din România, şi Comitetul Executiv, din Noiembrie 2007. Nu acelaşi lucru pot să spun despre mulţi vizitatori de pe blogul lui Laurenţiu Balcan, care au lăsat comentarii la articole cum ar fi: „Protestul familiei Pop”, „Ordinarea slujitorilor”, sau „Despre “site-ul”? Cultului Penticostal!”. Mulţi dintre aceştia, “protejaţi” de anonimat îşi permit un criticism mult prea dur, adesea inadmisibil.

Revenind la „Tinerii Români Americani”, mă întreb; ce i-a determinat oare să renunţe la lupta pentru o cauză atât de nobilă (cel puţin în aparenţă)?! Cine ştie dacă nu faptul că identitatea lor a fost deconspirată şi nu au rezistat presiunilor care au urmat… Daca este aşa, toate acestea ar fi putut fi evitate cu uşurinţă, prin asumarea deschisă a riscurilor derivate în mod inevitabil din afirmaţiile incomode, revoluţionare, făcute public. Poate că avea dreptate Seneca făcând afirmaţia „Nu fiindcă (lucrurile acestea) sunt grele nu avem curaj, ci fiindcă nu avem curaj ele sunt grele”.

2 Comentarii

Biserica în tranziţie

luni, februarie 18, 2008 la 01:00:46 (Eseuri, Meditatii)
Tags: , , ,

Ni se întâmplă adesea să reacţionăm diferit de ceilalţi, uneori chiar şi în situaţii obişnuite. Amănunte lipsite de o semnificaţie aparte, cum ar fi: aflarea unei veşti, vizionarea unor imagini, citirea unei cărţi, audiţia unei melodii, o vizită banală, sau contactul cu o persoană, ne pot marca uneori profund, pentru o perioadă îndelungată.

Îmi amintesc cu nostalgie, de modul în care am fost marcat cândva, mai înspre prima tinereţe, de vizionarea unei casete video primită din Anglia. Printre altele, era o secvenţa din finalul programului unei Biserici mari, cand un păstor înalt, corpolent, cu favoriţi mari şi cu barbă, cu un aer de nobleţe de undeva de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, înălţa o rugăciune de mulţumire şi imediat dupa aceea, întreaga biserică, stând în picioare, cu cărţile de cântări în mâini, cântau acompaniaţi de o orchestră numeroasă, cu un cor în spate, şi cântau atât de frumos minunatele versuri ale cunoscutului imn creştin: GOD BE WITH YOU TILL WE MEET AGAIN, compus în 1882 de William G. Tomer, pe versurile lui Jeremiah E Rankin, publicate cu doi ani mai devreme.

God be with you till we meet again;
By His counsels guide, uphold you,
With His sheep securely fold you;
God be with you till we meet again.

Refren

Till we meet, till we meet,
Till we meet at Jesus’ feet;
Till we meet, till we meet,
God be with you till we meet again.

Mi-a placut aşa de mult modul lor de părtăşie în cântare, fiecare având cartea de cântări deschisă, ba la un moment dat aveam şi prim-planul unei fetiţe de vreo 10-12 ani care cânta cu atâta seriozitate încât deschidea gura larg, încercând o dicţie ca la lecţiile de canto, încât din acel moment, am simţit că aş vrea să mă închin şi eu lui Dumnezeu într-o asemenea biserică. Toate păreau la locul lor, vedeam în tot ce se întampla un amestec de competenţă, bun-gust şi seriozitate. Ce mai, aveau clasă!

Acum, când trecem de la modernism la postmodernism, stau şi mă întreb; care este modelul de Biserică eficientă, care îşi îndeplineşte cel mai bine menirea de a transfera păcătoşi din Imperiul Întunericului în Împărăţia Luminii.

Old ChurchNew Church

 

 

 

 

 

 

 

După Mark Driscoll, de la Mars Hill Church, Seattle, WA, Bisericile americane pot fi clasificate în trei categorii:

  • Biserica Model 1.0 – o biserică instituţională (aparţine unei instituţii, îşi desfăşoară activitatea într-un cadru organizat), tradiţională (se bazează deja pe o anume tradiţie) şi este definită de următoarele caracteristici:
    • Context cultural modern
    • Biserica se bucură de prestigiu în societate, pe plan cultural.
    • Păstorii se bucură de autoritate şi propovăduiesc morala creştină.
    • În cadrul slujbelor bisericii sunt nelipsite: corurile, robele, imnurile, orga.
    • Misiunea se face prin intermediul denominaţiei (confesiunii) sau a agenţiilor specialzate, atât când e vorba de trimiterea misionarilor, cât şi de finanţare.

Datorită faptului că Modelul 1.0 de biserică devine tot mai nepopular, acesta este înlocuit tot mai mult de:

  • Biserica Model 2.0 – o biserică contemporană, având următoarele caracteristici:
    • Contextul cultural constă în tranziţia de la modernism la postmodernism
    • Lupta pentru a recâştiga prestigiul cultural pierdut.
    • Păstorii sunt un fel de administratori, general manageri, care administreasză piaţa spirituală asigurând cu eficienţă programe şi asistenţă spirituală pentru membri (clienţi), un fel de (CEO - chief executive officer).
    • Serviciile bisericeşti sunt influenţate de cultura pop a anilor 80 şi 90 şi se folosesc trupe de laudă şi închinare, chitare acustice, instrumente electronice, dramatizări, pantomime, pentru a-i atrage pe oameni la Evanghelie.
    • Biserica îşi finanţează proprii misionari, trimiţându-i peste mări şi ţări.

Astăzi, cele mai multe biserici americane se încadrează în tiparul Modelului 2.0, dar apare la orizont:

  • Biserica Model 3.0 – o biserică mai proeminentă, misionară, caracterizată prin:
    • Context cultural postmodern, pluralist.
    • Biserica îşi acceptă marginalizarea din punct de vedere cultural.
    • Păstorii sunt misionarii locali.
    • În cadrul serviciilor bisericeşti se îmbină formele vechi cu cele actuale, cu specific local.
    • Misionarismul este “glocal” (global şi local).

Unde ne aflăm noi?

Aceste considerente pe marginea tipului de biserică locală, pot genera analize serioase şi extrem de eficiente în vederea armonizării tendinţelor, care nu de puţine ori pot fi chiar antagonice.

Ma gândesc să postez într-un viitor apropiat o analiza specifică a situaţiei bisericilor române din Statele Unite, care pe lângă tranziţia anevoioasă de la modernism la postmodernism şi mult comentatul conflict dintre generaţii, sunt marcate şi de un conflict între culturi; tinerii formându-se într-un context cultural total diferit de cel în care s-au format părinţii lor. Suntem într-un moment de răscruce şi dacă nu înţelegem momentul şi nu luăm decizii corecte, consecinţele s-ar putea să fie ireparabile. Cel puţin pentru o generaţie.

Scrieti un comentariu

Expresii… spirituale

sâmbătă, februarie 2, 2008 la 21:09:30 (Eseuri, Meditatii)
Tags: , , ,

Motto:  „…Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit” (Iacov 3:2)

      Nu-i aşa că aţi auzit de multe ori expresii de genul: „Cu ajutorul Domnului, am reuşit să-mi cumpăr o casă nouă”, sau… „Cu ajutorul Domnului, mi-am schimbat maşina”, sau… „Cu ajutorul Domnului, am reuşit la examen”. Sunt oameni care apreciază acest limbaj, deşi de prea multe ori, el este doar un limbaj convenţional, doar un simplu ambalaj. Cu toate acestea, sunt sigur că unii folosesc acest limbaj în modul cel mai sincer, convinşi că doar Dumnezeu i-a ajutat să realizeze lucrul respectiv. Argumrntele ulterioare sunt valabile atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi.

       Pe de o parte, cred că nu trebuie să folosim un ton atât de declarativ în ceea ce priveşte viaţa noastră de credinţă. Prefer o oarecare discreţie, ca şi în privinţa facerii de bine, ceva de genul: „…să nu ştie stânga ce face dreapta”(Matei 6:3). Nu ne urcăm pe acoperişul casei să strigăm: „Uitaţi-vă la mine cât sunt de spiritual!” Iar expresii de genul celor enunţate mai sus, sunt de natură să atragă atenţia. Şi nu neapărat asupra Domnului şi a ceea ce poate să facă El! Poate ca într-un fel, aceste expresii –  cel puţin aparent –  se aseamănă destul de bine cu cele din rugăciunea fariseului de la templu. (Luca 18:10-14)

       Pe de altă parte, construcţia este fundamental greşită. „Cu ajutorul Domnului, am…”,   „Cu ajutorul Domnului, mi-am…”, „Cu ajutorul Domnului, eu…” Care va să zică, eu am reuşt să fac, să obţin, să realizez, dar mai aveam nevoie de ceva ajutor. Şi Domnul mi l-a dat. Nu, nu, nu! De o mie de ori nu! Acesta este spiritul veacului pe care îl trăim. Nu recunoaşteţi algoritmul? Eu în centrul universului şi toate celelalte gravitează în jurul meu. Inclusiv Dumnezeu sare în ajutor, oridecâte ori am nevoie, că doar sunt copilul Său. Chiar şi Ioan 3:16 scos din context, poate să ne încurajeze în această direcţie. Prin termenul de umanism secular, denumim această  filozofie umanistă care susţine raţiunea, morala, şi justiţia şi respinge în mod explicit ritualurile şi ceremoniile ca mijloc de a afirma poziţia faţă de viaţă, respingând astfel transcendentalul. Această filozofie îl pune pe om în prim-plan, iar doctrina prosperităţii – din păcate – dă apă la moară, într-o măsură substanţială, acestei filozofii draconice.

       Am ajuns în acest punct nevralgic, pornind de la o expresie nevinovată, cu aparenţe de înaltă spiritualitate. Ce este de făcut? Recomandarea mea este una foarte simplă. Haideţi să nu fim mai catolici decât papa! Sau dacă unii vor neapărat să îşi exprime credinţa lor sinceră în dependenţa permanentă de Dumnezeu, ar fi recomandabil să înlocuiască expresia: „Cu ajutorul Domnului eu/am…”, cu alte expresii mult mai potrivite, mai biblice, expresii care să evidenţieze suveranitatea lui Dumnezeu, ca şi în exemplul dat de apostolul Iacov în epistola sa, la cap.4 v.15: „Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.”  

       În loc de concluzie, voi parafraza ceea ce spunea odată cineva, atât de frumos:

La început, în dreptul oricărei realizări spuneam… EU.

După ce am început să-L cunosc pe Dumnezeu, am început să spun: EU şi DUMNEZEU.

Mai apoi, făcând progrese în procesul de maturizare spirituală, m-am deprins să spun: DUMNEZEU şi EU.

Acum, ajuns la o cunoaştere mai profundă a Lui, nu pot spune decât: numai DUMNEZEU!

 

1 comentariu

Este vremea strângerii pietrelor!

joi, ianuarie 10, 2008 la 01:00:11 (Eseuri, Meditatii)

„Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei” (Eccleziastul 3:5)

In ultima lună s-a scris mult, chiar foarte mult, despre Petru Dugulescu. Dezvăluiri, analize, comentarii, dezbateri de tot felul, sau simple impresii, aşternute pe paginile ziarelor, sau postate pe forumuri, bloguri şi liste de discuţii. Informaţiile au circulat cu mare repeziciune. Numai că între timp, el, cel care era subiectul acestor dispute, ne-a părăsit. Unii chiar se încumetă să facă o legătură între campania dusă împotriva lui şi plecarea lui, atât de neaşteptată, dintre noi. Nu am nici competenţa şi nici intenţia să fac astfel de afirmaţii.

Cei mai mulţi, dintre cei care au simţit nevoia să scrie pe această temă, s-au împărţit în două tabere; una pro Dugulescu, şi cealaltă contra Dugulescu. Mesajele au îmbrăcat şi ele, toate nuanţele posibile, de la toleranţă la revoltă, sau de la împroşcare cu noroi la osanale. Au fost însă şi din aceia care au făcut o analiză obiectivă a faptelor, atitudinilor, sau a mesajelor luate în discuţie.

Marea dilemă însă, a celor mai mulţi, constă în imposibilitatea de a stabili dacă Petru Dugulescu a fost un compromis, prin relaţia sa cu Securitatea, sau un erou, unul dintre oponenţii sistemului comunist. A fost colaborator al sistemului, sau dizident?

Plecînd de la premisa corectă, biblică, susţinută şi de Petru Dugulescu în Parlamentul României, la dezbaterile asupra proiectului de Lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, suntem de acord că este bine să cunoaştem adevărul, deoarece adevărul ne face liberi (Ioan 8:32)

Dar, stau şi mă întreb de multe ori, la ce ne foloseşte adevărul, în absenţa dragostei? El se poate constitui într-o sursă de aroganţă, sau poate deveni o unealtă periculoasă prin care să ne manifestăm aroganţa, sau răutatea, îndreptată împotriva altora. Adevărul devine ceva fructuos, constructiv, dacă este dublat de dragoste. Însă nu trebuie să ne scape din vedere faptul că adevărul incubă în sine o mare doză de relativitate. Şi Pilat, plin de curiozitate, l-a întrebat pe Mântuitorul Iisus: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38)

Stabilirea adevărului cu privire la colaborarea unei persoane cu Securitatea română, este un proces foarte anevoios. Este nevoie de dovezi, care trebuie mai apoi să se susţină cu argumente solide, cu probe incontestabile, şi abea după aceea se poate da un verdict. Aceasta înseamnă că cel suspectat, sau chiar învinuit, este beneficiarul acelei prezumţii de nevinovăţie, prezentă în toate sistemele juridice din societăţile democratice şi nu numai. Într-o situaţie ca şi cea a lui Petru Dugulescu, mi se pare că este imoral să continuăm să învinuim, sau să acuzăm, pe cineva care a plecat deja la cele veşnice. Omul nu se mai poate apăra. Ne lipsesc poate piese extrem de importante din acest puzzle al cazului şi avem toate şansele să ajungem la concluzii eronate. Poate că omul ar fi avut justificări plauzibile, la multe din acuzaţiile care i se aduc, lucruri ştiute şi trăite poate doar de el, pe care le-a dus de-acum cu el în mormânt. Unui dansator pe sârmă, care este într-un echilibru relativ, nu-i trebuie o greutate, sau un impuls prea mare, pentru a contrabalansa situaţia într-o parte sau alta. Şi in acest caz, lipsa acelui argument neştiut de nimeni, poate că ar schimba total datele problemei. Haideţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să judece viii şi morţii (1Petru 4:5) , pentru că în omniscienţa Sa, El are toate piesele puzzle-ului şi ştim că judecata Lui este dreaptă. (Psalmi 9:8 „ El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire”).

Şi mai există un argument. Unul de bun simţ. Unde s-a mai pomenit ca într-o luptă, după moartea adversarului, celălalt să mai continue lupta?

Într-adevăr, haideţi să fim înţelepţi şi să ascultăm sfatul celui mai înţelept dintre muritori, recunoscînd că vremea aruncatului pietrelor a trecut. N-aş fi scris niciodată un material ca şi acesta, înainte de ziua de 3 Ianuarie 2008, orele 20:20. Acum însă, trebuie să înţelegem toţi, că a sosit vremea strângerii pietrelor.

2 Comentarii

Nostalgii

luni, decembrie 31, 2007 la 01:57:40 (Eseuri, Meditatii)
Tags: , , ,

Tren

Când eram copil, obişnuiam să mă opresc pe marginea căii ferate, care despărţea două cartiere ale Aradului şi îmi plăcea să urmăresc cu privirea trecerea rapidului sau a acceleratului care se deplasa înspre, sau dinspre Bucureşti. Era un adevărat spectacol. Îmi plăcea să număr vagoanele şi să-i salut printr-o fluturare a mâinii; pe mecanic, sau pe călătorii de la geamuri. Primeam cu multă bucurie răspunsul lor la salut. Îmi imaginam că oamenii care călătoresc, trebuie să fie bogaţi şi într-un fel îi invidiam pentru că ei pot să călătorească cu trenul, în vreme ce pentru mine, aceasta nu era decât o dorinţă îndepărtată, un vis aproape irealizabil. Apoi am crescut. Am ajuns şi eu să călătoresc cu trenul şi de-acum eu eram cel care răspundeam la salutul copilaşilor de pe marginea căii ferate. Acum nu-mi mai face plăcere să privesc cum trec trenurile. Poate pentru că trec prea repede. Între timp, am făcut o descoperire. Am constatat că timpul, trece prea repede. Acum mă uit la ani, ca la o garnitura de tren, care trece în mare viteză. Şi realizez că sunt şi eu în acest tren. Uneori, mi-aş dori să fiu din nou copil, iar trenul acesta al timpului, să treacă pe lângă mine şi aş mai vrea să am posibilitatea ca doar aşa, în joacă, să pot urca şi coborâ din el, oridecâteori mi-ar face plăcere.

2 Comentarii

« Articole mai vechi