“Tinerii Români Americani” au murit!

Zilele acestea am avut câteva discuţii pe tema apelurilor făcute de cei care scriau sub numele Tinerii Români Americani pe blogul cu acelaşi nume de pe platforma Blogger. Dau să intru din nou pe blogul “Tinerii Români Americani” şi… surpriză! În loc de prima pagina a blogului căutat, îmi apare în faţa ochilor mesajul: “Sorry, the blog at tineriiromaniamericani.blogspot.com has been removed”. Mi-am amintit imediat de afirmaţia făcută ieri de Sean Hannity pe postul de radio KFYI Phoenix: “Presa americană a murit!” Şi făcea această referitor la câţiva din marii mediei americane:

, , ,

afirmaţie prin care dorea să evidenţieze modul discriminatoriu în care este tratat candidatul republican la preşedinţia Statelor Unite, John McCain, comparativ cu Barack Hussein Obama, candidatul Partidului Democrat.

Aşadar, blogul „Tinerii Români Americani” nu mai există. Aş fi dorit sa le scriu. Problema la care doream să mă refer era anonimatul sub care se ascundeau, poate dintr-un legitim instinct de autoapărare. Am înţeles că se expun unor riscuri, dar până la urmă, dacă nu îţi asumi riscurile care vin odată cu susţinerea unor puncte de vedere mai controversate, nimeni nu te ia în seamă. Nu eşti credibil. Chiar m-a sunat zilele acestea unul dintre păstorii din Statele Unite, care a fost aspru – şi pe nedrept, aş zice eu – criticat pe blogul „Tinerii Români Americani” şi mi-a spus că el a fost primul dintre păstorii din Statele Unite, care a introdus predica în limba engleză în cadrul programelor bisericeşti de duminica şi singurul – zicea el – care a angajat ca păstor de tineret pe un american. L-am întrebat atunci: „Şi de ce nu le-ai răspuns tinerilor americani, explicându-le că sunt într-o gravă eroare?” La care el mi-a replicat scurt: „Eu mi-am stabilit cu mult timp în urmă că nu mai stau de vorbă cu anonimi!” Îl admir, cel puţin din punctul de vedere al curajului de a-şi susţine deschis punctele de vedere, pe Laurenţiu Balcan, pastor în Biserica Penticostala “Filadelfia” Oneşti, cel care scrie pe blogul său personal „Laurenţiu Balcan – visez ca să n-adorm… un blog antisomnolenţă”. Îl admir pe Laurenţiu, chiar dacă nu sunt întotdeauna şi întru totul de acord cu ceea ce scrie, deoarece nu s-a ascuns sub “aripa ocrotitoare” a anonimatului când a protestat împotriva celebrei Hotărâri a Consiliului Bisericesc din august 2007 intitulată pompos: “Principii şi direcţii pentru întărirea disciplinei şi climatului duhovnicesc în biserici”. A demonstrat de asemenea, curaj şi bărbăţie apărând deschis acea iniţiativă a unui grup de păstori tineri concluzionată sub formă de Scrisoarea Deschisă către: Pastorii penticostali din România, Conferinţa pastorală naţională, Consiliul Bisericesc al Cultului Penticostal din România, şi Comitetul Executiv, din Noiembrie 2007. Nu acelaşi lucru pot să spun despre mulţi vizitatori de pe blogul lui Laurenţiu Balcan, care au lăsat comentarii la articole cum ar fi: „Protestul familiei Pop”, „Ordinarea slujitorilor”, sau „Despre “site-ul”? Cultului Penticostal!”. Mulţi dintre aceştia, protejaţi” de anonimat îşi permit un criticism mult prea dur, adesea inadmisibil.

Revenind la „Tinerii Români Americani”, mă întreb; ce i-a determinat oare să renunţe la lupta pentru o cauză atât de nobilă (cel puţin în aparenţă)?! Cine ştie dacă nu faptul că identitatea lor a fost deconspirată şi nu au rezistat presiunilor care au urmat… Daca este aşa, toate acestea ar fi putut fi evitate cu uşurinţă, prin asumarea deschisă a riscurilor derivate în mod inevitabil din afirmaţiile incomode, revoluţionare, făcute public. Poate că avea dreptate Seneca făcând afirmaţia „Nu fiindcă (lucrurile acestea) sunt grele nu avem curaj, ci fiindcă nu avem curaj ele sunt grele”.

Biserica în tranziţie

Ni se întâmplă adesea să reacţionăm diferit de ceilalţi, uneori chiar şi în situaţii obişnuite. Amănunte lipsite de o semnificaţie aparte, cum ar fi: aflarea unei veşti, vizionarea unor imagini, citirea unei cărţi, audiţia unei melodii, o vizită banală, sau contactul cu o persoană, ne pot marca uneori profund, pentru o perioadă îndelungată.

Îmi amintesc cu nostalgie, de modul în care am fost marcat cândva, mai înspre prima tinereţe, de vizionarea unei casete video primită din Anglia. Printre altele, era o secvenţa din finalul programului unei Biserici mari, cand un păstor înalt, corpolent, cu favoriţi mari şi cu barbă, cu un aer de nobleţe de undeva de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, înălţa o rugăciune de mulţumire şi imediat dupa aceea, întreaga biserică, stând în picioare, cu cărţile de cântări în mâini, cântau acompaniaţi de o orchestră numeroasă, cu un cor în spate, şi cântau atât de frumos minunatele versuri ale cunoscutului imn creştin: GOD BE WITH YOU TILL WE MEET AGAIN, compus în 1882 de William G. Tomer, pe versurile lui Jeremiah E Rankin, publicate cu doi ani mai devreme.

God be with you till we meet again;
By His counsels guide, uphold you,
With His sheep securely fold you;
God be with you till we meet again.

Refren

Till we meet, till we meet,
Till we meet at Jesus’ feet;
Till we meet, till we meet,
God be with you till we meet again.

Mi-a placut aşa de mult modul lor de părtăşie în cântare, fiecare având cartea de cântări deschisă, ba la un moment dat aveam şi prim-planul unei fetiţe de vreo 10-12 ani care cânta cu atâta seriozitate încât deschidea gura larg, încercând o dicţie ca la lecţiile de canto, încât din acel moment, am simţit că aş vrea să mă închin şi eu lui Dumnezeu într-o asemenea biserică. Toate păreau la locul lor, vedeam în tot ce se întampla un amestec de competenţă, bun-gust şi seriozitate. Ce mai, aveau clasă!

Acum, când trecem de la modernism la postmodernism, stau şi mă întreb; care este modelul de Biserică eficientă, care îşi îndeplineşte cel mai bine menirea de a transfera păcătoşi din Imperiul Întunericului în Împărăţia Luminii.

Old ChurchNew Church

 

 

 

 

 

 

 

După Mark Driscoll, de la Mars Hill Church, Seattle, WA, Bisericile americane pot fi clasificate în trei categorii:

  • Biserica Model 1.0 – o biserică instituţională (aparţine unei instituţii, îşi desfăşoară activitatea într-un cadru organizat), tradiţională (se bazează deja pe o anume tradiţie) şi este definită de următoarele caracteristici:
    • Context cultural modern
    • Biserica se bucură de prestigiu în societate, pe plan cultural.
    • Păstorii se bucură de autoritate şi propovăduiesc morala creştină.
    • În cadrul slujbelor bisericii sunt nelipsite: corurile, robele, imnurile, orga.
    • Misiunea se face prin intermediul denominaţiei (confesiunii) sau a agenţiilor specialzate, atât când e vorba de trimiterea misionarilor, cât şi de finanţare.

Datorită faptului că Modelul 1.0 de biserică devine tot mai nepopular, acesta este înlocuit tot mai mult de:

  • Biserica Model 2.0 – o biserică contemporană, având următoarele caracteristici:
    • Contextul cultural constă în tranziţia de la modernism la postmodernism
    • Lupta pentru a recâştiga prestigiul cultural pierdut.
    • Păstorii sunt un fel de administratori, general manageri, care administreasză piaţa spirituală asigurând cu eficienţă programe şi asistenţă spirituală pentru membri (clienţi), un fel de (CEO - chief executive officer).
    • Serviciile bisericeşti sunt influenţate de cultura pop a anilor 80 şi 90 şi se folosesc trupe de laudă şi închinare, chitare acustice, instrumente electronice, dramatizări, pantomime, pentru a-i atrage pe oameni la Evanghelie.
    • Biserica îşi finanţează proprii misionari, trimiţându-i peste mări şi ţări.

Astăzi, cele mai multe biserici americane se încadrează în tiparul Modelului 2.0, dar apare la orizont:

  • Biserica Model 3.0 – o biserică mai proeminentă, misionară, caracterizată prin:
    • Context cultural postmodern, pluralist.
    • Biserica îşi acceptă marginalizarea din punct de vedere cultural.
    • Păstorii sunt misionarii locali.
    • În cadrul serviciilor bisericeşti se îmbină formele vechi cu cele actuale, cu specific local.
    • Misionarismul este “glocal” (global şi local).

Unde ne aflăm noi?

Aceste considerente pe marginea tipului de biserică locală, pot genera analize serioase şi extrem de eficiente în vederea armonizării tendinţelor, care nu de puţine ori pot fi chiar antagonice.

Ma gândesc să postez într-un viitor apropiat o analiza specifică a situaţiei bisericilor române din Statele Unite, care pe lângă tranziţia anevoioasă de la modernism la postmodernism şi mult comentatul conflict dintre generaţii, sunt marcate şi de un conflict între culturi; tinerii formându-se într-un context cultural total diferit de cel în care s-au format părinţii lor. Suntem într-un moment de răscruce şi dacă nu înţelegem momentul şi nu luăm decizii corecte, consecinţele s-ar putea să fie ireparabile. Cel puţin pentru o generaţie.

Expresii… spirituale

Motto:  „…Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit” (Iacov 3:2)

      Nu-i aşa că aţi auzit de multe ori expresii de genul: „Cu ajutorul Domnului, am reuşit să-mi cumpăr o casă nouă”, sau… „Cu ajutorul Domnului, mi-am schimbat maşina”, sau… „Cu ajutorul Domnului, am reuşit la examen”. Sunt oameni care apreciază acest limbaj, deşi de prea multe ori, el este doar un limbaj convenţional, doar un simplu ambalaj. Cu toate acestea, sunt sigur că unii folosesc acest limbaj în modul cel mai sincer, convinşi că doar Dumnezeu i-a ajutat să realizeze lucrul respectiv. Argumrntele ulterioare sunt valabile atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi.

       Pe de o parte, cred că nu trebuie să folosim un ton atât de declarativ în ceea ce priveşte viaţa noastră de credinţă. Prefer o oarecare discreţie, ca şi în privinţa facerii de bine, ceva de genul: „…să nu ştie stânga ce face dreapta(Matei 6:3). Nu ne urcăm pe acoperişul casei să strigăm: „Uitaţi-vă la mine cât sunt de spiritual!” Iar expresii de genul celor enunţate mai sus, sunt de natură să atragă atenţia. Şi nu neapărat asupra Domnului şi a ceea ce poate să facă El! Poate ca într-un fel, aceste expresii –  cel puţin aparent –  se aseamănă destul de bine cu cele din rugăciunea fariseului de la templu. (Luca 18:10-14)

       Pe de altă parte, construcţia este fundamental greşită. „Cu ajutorul Domnului, am…”,   „Cu ajutorul Domnului, mi-am…”, „Cu ajutorul Domnului, eu…” Care va să zică, eu am reuşt să fac, să obţin, să realizez, dar mai aveam nevoie de ceva ajutor. Şi Domnul mi l-a dat. Nu, nu, nu! De o mie de ori nu! Acesta este spiritul veacului pe care îl trăim. Nu recunoaşteţi algoritmul? Eu în centrul universului şi toate celelalte gravitează în jurul meu. Inclusiv Dumnezeu sare în ajutor, oridecâte ori am nevoie, că doar sunt copilul Său. Chiar şi Ioan 3:16 scos din context, poate să ne încurajeze în această direcţie. Prin termenul de umanism secular, denumim această  filozofie umanistă care susţine raţiunea, morala, şi justiţia şi respinge în mod explicit ritualurile şi ceremoniile ca mijloc de a afirma poziţia faţă de viaţă, respingând astfel transcendentalul. Această filozofie îl pune pe om în prim-plan, iar doctrina prosperităţii – din păcate – dă apă la moară, într-o măsură substanţială, acestei filozofii draconice.

       Am ajuns în acest punct nevralgic, pornind de la o expresie nevinovată, cu aparenţe de înaltă spiritualitate. Ce este de făcut? Recomandarea mea este una foarte simplă. Haideţi să nu fim mai catolici decât papa! Sau dacă unii vor neapărat să îşi exprime credinţa lor sinceră în dependenţa permanentă de Dumnezeu, ar fi recomandabil să înlocuiască expresia: „Cu ajutorul Domnului eu/am…”, cu alte expresii mult mai potrivite, mai biblice, expresii care să evidenţieze suveranitatea lui Dumnezeu, ca şi în exemplul dat de apostolul Iacov în epistola sa, la cap.4 v.15: „Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.”  

       În loc de concluzie, voi parafraza ceea ce spunea odată cineva, atât de frumos:

La început, în dreptul oricărei realizări spuneam… EU.

După ce am început să-L cunosc pe Dumnezeu, am început să spun: EU şi DUMNEZEU.

Mai apoi, făcând progrese în procesul de maturizare spirituală, m-am deprins să spun: DUMNEZEU şi EU.

Acum, ajuns la o cunoaştere mai profundă a Lui, nu pot spune decât: numai DUMNEZEU!

 

Este vremea strângerii pietrelor!

„Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei” (Eccleziastul 3:5)

In ultima lună s-a scris mult, chiar foarte mult, despre Petru Dugulescu. Dezvăluiri, analize, comentarii, dezbateri de tot felul, sau simple impresii, aşternute pe paginile ziarelor, sau postate pe forumuri, bloguri şi liste de discuţii. Informaţiile au circulat cu mare repeziciune. Numai că între timp, el, cel care era subiectul acestor dispute, ne-a părăsit. Unii chiar se încumetă să facă o legătură între campania dusă împotriva lui şi plecarea lui, atât de neaşteptată, dintre noi. Nu am nici competenţa şi nici intenţia să fac astfel de afirmaţii.

Cei mai mulţi, dintre cei care au simţit nevoia să scrie pe această temă, s-au împărţit în două tabere; una pro Dugulescu, şi cealaltă contra Dugulescu. Mesajele au îmbrăcat şi ele, toate nuanţele posibile, de la toleranţă la revoltă, sau de la împroşcare cu noroi la osanale. Au fost însă şi din aceia care au făcut o analiză obiectivă a faptelor, atitudinilor, sau a mesajelor luate în discuţie.

Marea dilemă însă, a celor mai mulţi, constă în imposibilitatea de a stabili dacă Petru Dugulescu a fost un compromis, prin relaţia sa cu Securitatea, sau un erou, unul dintre oponenţii sistemului comunist. A fost colaborator al sistemului, sau dizident?

Plecînd de la premisa corectă, biblică, susţinută şi de Petru Dugulescu în Parlamentul României, la dezbaterile asupra proiectului de Lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, suntem de acord că este bine să cunoaştem adevărul, deoarece adevărul ne face liberi (Ioan 8:32)

Dar, stau şi mă întreb de multe ori, la ce ne foloseşte adevărul, în absenţa dragostei? El se poate constitui într-o sursă de aroganţă, sau poate deveni o unealtă periculoasă prin care să ne manifestăm aroganţa, sau răutatea, îndreptată împotriva altora. Adevărul devine ceva fructuos, constructiv, dacă este dublat de dragoste. Însă nu trebuie să ne scape din vedere faptul că adevărul incubă în sine o mare doză de relativitate. Şi Pilat, plin de curiozitate, l-a întrebat pe Mântuitorul Iisus: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38)

Stabilirea adevărului cu privire la colaborarea unei persoane cu Securitatea română, este un proces foarte anevoios. Este nevoie de dovezi, care trebuie mai apoi să se susţină cu argumente solide, cu probe incontestabile, şi abea după aceea se poate da un verdict. Aceasta înseamnă că cel suspectat, sau chiar învinuit, este beneficiarul acelei prezumţii de nevinovăţie, prezentă în toate sistemele juridice din societăţile democratice şi nu numai. Într-o situaţie ca şi cea a lui Petru Dugulescu, mi se pare că este imoral să continuăm să învinuim, sau să acuzăm, pe cineva care a plecat deja la cele veşnice. Omul nu se mai poate apăra. Ne lipsesc poate piese extrem de importante din acest puzzle al cazului şi avem toate şansele să ajungem la concluzii eronate. Poate că omul ar fi avut justificări plauzibile, la multe din acuzaţiile care i se aduc, lucruri ştiute şi trăite poate doar de el, pe care le-a dus de-acum cu el în mormânt. Unui dansator pe sârmă, care este într-un echilibru relativ, nu-i trebuie o greutate, sau un impuls prea mare, pentru a contrabalansa situaţia într-o parte sau alta. Şi in acest caz, lipsa acelui argument neştiut de nimeni, poate că ar schimba total datele problemei. Haideţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să judece viii şi morţii (1Petru 4:5) , pentru că în omniscienţa Sa, El are toate piesele puzzle-ului şi ştim că judecata Lui este dreaptă. (Psalmi 9:8 „ El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire”).

Şi mai există un argument. Unul de bun simţ. Unde s-a mai pomenit ca într-o luptă, după moartea adversarului, celălalt să mai continue lupta?

Într-adevăr, haideţi să fim înţelepţi şi să ascultăm sfatul celui mai înţelept dintre muritori, recunoscînd că vremea aruncatului pietrelor a trecut. N-aş fi scris niciodată un material ca şi acesta, înainte de ziua de 3 Ianuarie 2008, orele 20:20. Acum însă, trebuie să înţelegem toţi, că a sosit vremea strângerii pietrelor.

Nostalgii

Tren

Când eram copil, obişnuiam să mă opresc pe marginea căii ferate, care despărţea două cartiere ale Aradului şi îmi plăcea să urmăresc cu privirea trecerea rapidului sau a acceleratului care se deplasa înspre, sau dinspre Bucureşti. Era un adevărat spectacol. Îmi plăcea să număr vagoanele şi să-i salut printr-o fluturare a mâinii; pe mecanic, sau pe călătorii de la geamuri. Primeam cu multă bucurie răspunsul lor la salut. Îmi imaginam că oamenii care călătoresc, trebuie să fie bogaţi şi într-un fel îi invidiam pentru că ei pot să călătorească cu trenul, în vreme ce pentru mine, aceasta nu era decât o dorinţă îndepărtată, un vis aproape irealizabil. Apoi am crescut. Am ajuns şi eu să călătoresc cu trenul şi de-acum eu eram cel care răspundeam la salutul copilaşilor de pe marginea căii ferate. Acum nu-mi mai face plăcere să privesc cum trec trenurile. Poate pentru că trec prea repede. Între timp, am făcut o descoperire. Am constatat că timpul, trece prea repede. Acum mă uit la ani, ca la o garnitura de tren, care trece în mare viteză. Şi realizez că sunt şi eu în acest tren. Uneori, mi-aş dori să fiu din nou copil, iar trenul acesta al timpului, să treacă pe lângă mine şi aş mai vrea să am posibilitatea ca doar aşa, în joacă, să pot urca şi coborâ din el, oridecâteori mi-ar face plăcere.

“Staţi pe loc şi nu mânaţi…”

Unde ne grăbim aşa de tare, oameni buni? Încotro?

E prea multă forfotă în jur şi asta mă face să mă simt agresat la fiecare pas; ba de telefonul celular care nu mai încetează să ţîrîie, ba de problemele ale căror rezolvare nu mai suferă amânare şi îmi creează senzaţia că timpul mi se scurge printre degete, ba de îmbulzeala de prin magazine, ba de traficul cumplit, care mă ţine în loc, dând secundelor dimensiuni astronomice. Stând aşa, în trafic, îmi vine în minte povestea cu acea bătrânică de la ţară, venită acum la oraş, care dă în bulevardul gemând de trecători, şi se întreabă năucită: „Doamne, da de unde mâncare, să hrăneşti atâţia oameni…?” Aproape că îmi vine şi mie să mă întreb: „Doamne, da de unde atâta benzină….?”

Ce s-a întâmplat cu noi? Unde ne-am pierdut cumpăna cea dreaptă a timpului şi a energiilor, pe care le cheltuim de-acum cu atâta nechibzuinţă?

Am uitat să ne mai oprim din acest iureş, din această goană după vânt, de multe ori. Haideţi să ne propunem să nu mai trecem prin viaţă ca acceleratul prin haltă, să încercăm să acordăm puţină atenţie amănuntelor vieţii, care din goana calului, par atât de lipsite de importanţă şi totuşi, au atâta semnificaţie, dacă ne facem puţin timp, încercând să dăm măcar un dram de valoare clipei.

Mi-au placut aşa de mult gândurile Leliei Munteanu, scrise în ajun de Crăciun, în articolul „Trece Domnul pe la noi…“, aducând acea imagine de-acum uitată, a vieţii de la ţară, unde lucrurile par aproape încremenite, cu bunici care îngenunchiază lângă pat, dezgheaţă fântâna, sau aprind lampa cu petrol…

„Azi îi miercuri, mâine-i joi/ Trece Domnul pe la noi…“ Cam aşa suna începutul unui colind maramureşean, pe care mi-l amintesc ca şi cum ar veni printr-o pâlnie veche, o pâlnie roşie, cu smalţul căzut, în care suflam la Sighet, prin curte, apelul de seară, cum îl auzisem venind de la garnizoana din colţul străzii. Aud colindul şi-mi apare imediat, aşa cum s-ar prezenta la apelul de seară, icoana bunicii. În multe feluri aş putea să mi-o amintesc – făcându-şi rugăciunile, îngenuncheată lângă pat, iarna dezgheţând fântâna, culegând gândacii de Colorado de pe frunzele de cartofi, vorbind peste gard cu o vecină, frământând cozonaci, apoi aşteptându-mă să cobor din acceleratul de Bucureşti, apoi aşteptându-mă pur şi simplu… Memoria mea nu mai păstrează decât o imagine clară, dar atât de clară încât tresar şi mă frec la ochi: chipul bunicii când aprindea lampa cu petrol, lumina care creştea treptat, jucându-i pe frunte ca sfântul mir.

Aşa eram noi atunci, în provincia aceea patetică din susul hărţii, Dumnezeu venea des pe la noi, şedeam la vorbă până târziu. Astăzi, aici, abia dacă mai observăm că a venit şi a trecut Crăciunul. Ghiftuiţi cu minuni de tot felul, nu mai suntem dispuşi să credem că S-a născut iarăşi Hristos decât dacă primim un link spre YouTube, unde ar trebui să-L găsim prezentându-Se succint (că n-avem timp de pierdut) şi anunţând scopul şi durata vizitei.

Ne agăţăm cu disperare de toate nimicurile şi-n timpul ăsta Iisus Se întrupează în ieslea celei mai curate amintiri ale noastre, în geana acelui vis prea scurt în care îţi apare cineva dureros de drag, pe care când te trezeşti îl cauţi zile întregi sperând să-l întâlneşti aievea. …”

Măcar acum, când ne apropiem de momentul în care spunem bun rămas anului care trece şi ne pregătim să urăm fericire, sănătate şi prosperitate apropiaţilor, în anul al cărui prag îl păşim, măcar acum, să ne rupem de funia urgenţelor care ne înfăşoară nemilos, şi să poposim câteva momente, împreună cu cei iubiţi, lângă tot ce este într-adevăr… important!

Contrast

 

 

sunray_clods.jpg

Sâmbătă a plouat în Phoenix. Îmi amintesc de anul trecut, când în aceeaşi vreme, eram pe la începuturile traversării unei perioade de 134 de zile fără ploaie. Acum a plouat mult şi în rafale, ca vara, pe la noi, pe Valea Prahovei. Întorcându-mă înspre casă, mă bucur de câteva momente în care un soare atât de strălucitor a străpuns perdeaua norilor dinspre miazăzi, ca un viteaz, aşa cum îl numeşte Scriptura, sugerând faptul că, până la urmă… „nu norul este veşnic”… Mă deplasam în direcţia vest, iar la o cotitură înspre nord, stând la semafor, îmi atrage atenţia un tablou magnific. Pe fundalul unui cer albastru-negricios, înfricoşător, gata să declanşeze cu forţe inimaginabile; tunete, fulgere, ploi torenţiale, vânturi năpraznice, pe un asemenea fundal, se proiecta silueta albă, strălucitoare, a unei biserici construite în stil gotic. Biserica avea finisajul exterior din cărămidă ornamentală, iar turnul alb, imaculat, căpăta în bătaia soarelui un fel de strălucire argintie, contrastând atât de tare cu fundalul cerului, pregătit parcă de prăpăd. Mi-a părut atât de rău că nu aveam la îndemână un aparat de fotografiat. Dar această imagine fascinantă, acest contrast atât de evident, m-a făcut să mă gîndesc la faptul că, în definitiv, acesta este, sau ar trebui să fie, rolul bisericii. Să se evidenţieze cu claritate, albă, imaculată, contrastând puternic cu negurile vremurilor tulburi, cărora trebuie să le facă faţă şi să strălucească luminată de Soarele din cartea Apocalipsei lui Ioan, care va lumina pentru totdeauna Cetatea Eternă.

Şi Biserica nu este nici clădire şi nici organizaţie. Biserica suntem noi.

« Previous entries