Ionatan Pirosca – Un ultim omagiu

La solicitarea lui Octavian Curpas de a publica acest text si pe blogul meu – solicitare facuta prin e-mail – redau textul integral, fara nici o modificare, cu mentiunea ca autorii acestui text sunt Zaharia Bonte (Bruxelles, Belgia) si Octavian Curpas (Phoenix, Arizona) si articolul a mai aparut pe site-ul Phoenix Mission (http://phoenixmission.org/)

Poetul creştin Ionatan Piroşca a intrat în veşnicie la numai 52 de ani.

Motto: “Sub umbra Ta e ziuă”
(din “Poema iubirii” de Ionatan Piroşca)

Vineri, 16 aprilie 2010, la ora 19:50, poetul creştin Ionatan Piroşca a plecat Acasă, la Tatăl Ceresc. Scriitorul s-a stins din viaţă în oraşul său natal, Brăila. În urma sa rămân părinţii, soţia – Sorina şi cele două fiice – Eva şi Rebeca. Înhumarea a avut loc luni, 19 aprilie 2010, la ora 14:00, în cimitirul din Chişcani.
“Era un om tânăr încă, atât în trup, cât şi în spirit”
Ionatan Piroşca “a pornit în această călătorie în deplină împăcare cu Dumnezeu şi cu lumea, despovărându-se de dureri şi încercări cumplite. Domnul S-a îndurat de el şi a avut parte de o suferinţă relativ scurtă, dar destul de greu de suportat, mai ales amintindu-ne că era chinuit de mai multe probleme de sănătate… Acum, nu îl mai doare nimic şi poate merge pe propriile picioare, aşa cum nu mai reuşise de mult prea îndelungă vreme. Şi nu îl mai chinuie niciun fel de îngrijorări sau tulburări, toate spulberandu-se ca un fum efemer.
Era un om tânăr încă, atât în trup, cât şi în spirit: deşi se pregătea să încheie cel de al 52-lea an petrecut în această lume, era plin de viaţă, umor şi iubire de Dumnezeu şi, mai ales, era un veşnic îndrăgostit de poezie, care a constituit cel mai mare dar al Domnului pentru existenţa lui”, mărturiseşte Sorina Piroşca.
Un rol important în viaţa lui Ionatan Piroşca l-a jucat biserica în care şi-a petrecut ultimii doi ani de viaţă – biserica Metanoia din Brăila, o comunitate frumoasă, unită, proaspătă şi animată de credinţă, unde poetul şi soţia sa s-au simţint întotdeauna, acasă. Aici, Ionatan Piroşca şi-a petrecut ultimele ore în trup de ne-slavă, alături de mulţi dintre cei care i-au oferit un loc special în inima şi în viaţa lor.

La Brăila

Odată cu trecerea în eternitate a lui Ionatan Piroşca, ne despărţim de un mare talent pe care Domnul l-a lasat printre noi numai două etape din viaţă : tinereţea şi maturitatea. Ionatan Piroşca s-a născut în 1958, într-o familie de creştini baptişti. La Brăila, poetul a terminat şcoala generală şi liceul. Ionatan Piroşca a început să scrie stihuri de îndată ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a aşternut primele rime pe hârtie, fără să ştie că se apucase de ceva special, de o activitate complexă. Pentru el, versurile pe care le-a plăsmuit au fost o exprimare a întregii sale vieţi. Poeziile lui se remarcă printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteşte cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic creştin.
Lui Ionatan Piroşca “îi plăcea să stea în aer liber, să privească oamenii, să se inspire din evenimente cotidiene şi să le transforme în artă. Pur şi simplu, îi plăcea să jongleze, să facă tot felul de acrobaţii, să se joace născocind cuvinte intraductibile în alte limbi… În ultima vreme, se gândea serios să înceapă să scrie proză (deja i-a apărut un volum care se pare că a fost foarte “gustat”). Din păcate, Dumnezeu a decis sa îi întrerupă toate proiectele mult mai curând decât a crezut el…”, spune Sorina Piroşca.

Şapte volume de versuri creştine

Licenţiat al Facultăţii de Teologie, Ionatan Piroşca a debutat publicistic cu două grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, din Braşov. În acelaşi an, poetul obţine şi primele două premii la concursuri literare naţionale. Abia după zece ani, în 1994, după mai multe premii şi recunoaşteri publicistice prin diverse reviste literare, Ionatan Piroşca debutează editorial cu placheta Cu faţa la cruce. Poetul brăilean ne-a lăsat şapte volume de poezii cu tematică creştină – Cu faţa la cruce (1994), Tabla înmulţirii cu cerul (1998), Poema iubirii (2001), Liniştea dintre două tăceri (2004), Ferestrele Împărăţiei (2006) – volumul de suflet al poetului, Iertare pentru ghimpi (2007), Trecerea prin icoană 1 (2009). Primele patru volume pot fi descărcate de pe blog-ul lui Ionatan Piroşca, la adresa http://ionatan.wordpress.com/. De asemenea, o prezentare a cărţilor lui poate fi vizualizată pe http://tarabacufluturi.blogspot.com/.

“Cartea Iov în versuri”

 Sâmbătă, 24 aprilie, era programată lansarea celui mai recent volum de versuri semnat Ionatan Piroşca – Trecerea prin icoană. Din nefericire, poetul nu a mai apucat să asiste la acest important eveniment. De altfel, în ultimele luni de viaţă, scriind pentru “Cartea Iov în versuri” (fiecare verset din această carte a Bibliei devenea o poezioară de două strofe a câte şase versuri fiecare), poetul spunea că se identifică pe sine în suferinţele lui Iov… şi credea că Dumnezeu îl va izbăvi în acelaşi chip minunat… Dar se pare că Dumnezeu a avut un plan şi mai bun pentru el…

“Cuvinte la schimb”

 “Din punctul meu de vedere, creştinismul nu este numai o influenţă în poezie, ci însăşi concepţia mea despre lume şi viaţă, care stă la baza întregii mele existenţe şi a tuturor manifestărilor mele”, spunea poetul Ionatan Piroşca. În lumina acestor cuvinte, în 2001, acesta iniţiază un grup literar creştin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Şapte ani mai târziu, în 2008, Ionatan Piroşca devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Considerat a fi cel mai mare poet român creştin în viaţă, Ionatan Piroşca aparţinea unei categorii speciale de oameni – cei care au trăit în două regimuri, două secole, în două stări şi mai ales au avut de înfruntat nevolnicia vremilor, a regimurilor şi a semenilor. Oamenii aceştia au un mesaj deosebit de transmis. Pe deasupra tuturor acestor strângeri şi constrângeri şi şerpuiri printre şi pe sub stânci – adică bolovani – prietenul şi fratele Ionatan, mereu încrezător şi visător, s-a născut şi a trăit cu măiestria cuvântului clar rostit şi rostuit, purtător de valenţe, de taine şi învăţăminte. Aşa l-a primit, aşa ni l-a dăruit.

Acum, la trecerea lui în lumea drepţilor, fie-mi îngăduit „iubiţi iubitori” ai cuvântului care înalţă, care învaţă şi mai ales care luminează, fie-mi îngăduit să aduc omagiul nostru al tuturor… omului care a luptat cu sabia cuvântului, cu paloşul exprimării calde şi neduplicitare.

„Omul ca semn de întrebare”

 L-am cunoscut în tumultul bătăliei pentru promovarea versului românesc şi creştinesc, în inimaginabilă lui trăire a cuvântului armonios „pe stil nou” de care a rămas legat toată viaţă lui. Era riguros în tot ce scria şi ce făcea. Evita cu sârg polemicile de orice natură, iar atunci când nu le putea ocoli cu niciun chip era aprig şi neînduplecat. Argumentul lui forte era: „Viaţa mea atârnă doar de mila lui Dumnezeu şi se număra oricum în zile… De ce m-aş face vrăşmaş adevărului ce mi-a fost revelat? Îl voi mărturisi aşa cum l-am primit, oricare ar fi preţul pe care va trebui să-l plătesc!”

După ce a petrecut ani lungi în scaunul cu rotile şi s-a obişnuit cu gândul că „trebuie să mor”, îmi scria cu ceva timp în urmă: „Mă simt şi trăiesc atât de bine cât o poate face UN OM care tocmai a primit un al doilea diagnostic mortal!”.

Şi astfel, pentru cel care se numea pe sine „Omul ca semn de întrebare”, puntea suferinţelor s-a rupt şi el a trecut de partea cealaltă unde e pace.

«Jurnalul scrierii iubirii»

L-am preţuit şi l-am citit pe poetul Ionatan Piroşca. Am început cu cartea «Sabia Domnului şi a lui Ghedeon» pe care mi-a dăruit-o cu dedicaţie. Apoi am tras cu urechea şi am aruncat privirea pe «Cuvinte la schimb», însă serialul riguros şi amplu, publicat pe site-ul poetului, intitulat «Jurnalul scrierii iubirii», ar putea să vă, convingă pe oricare dintre dumneavoastră cei care iubiţi poezia, că ne despărţim de un mare talent pe care Domnul l-a lăsat printre noi.

Oare cum ar fi arătat şi ce tezaur poetic ne-ar fi lăsat Ionatan Piroşca-bătrânul, dacă ar mai fi rămas printre noi? A plecat la Domnul aproape tânăr şi astfel despărţirea ne doare şi mai mult. Dar îl vom regăsi în veşnicii şi mai tânăr şi vom relua împreună «realitatea trăirii iubirii…».

Îţi mulţumim, Doamne, care dai daruri oamenilor! Îţi mulţumim pentru mesajul ce ne-ai trimis prin glasul lui Ionatan. Te rugăm să-i mângâi pe toţi cei care îl plâng.

Zaharia BONTE – Bruxelles, Belgia &
Octavian Curpaş – Phoenix, Arizona

Pe dealuri cu Domnul

„Pe dealuri cu Domnul, aşa e de-acum,
…………………………………………….
Pe dealuri, deasupra de lumea de fum…”

La revedere Ionatan, deasupra lumii de fum, asa cum bine ai definit aceasta lume efemera prin care ai trecut ca un invingator.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ionatan a fost omul căruia nu i-a plăcut să tacă.
I-au plăcut „Cuvintele la schimb”, i-a plăcut „Cultura pentru Hristos”, i-a plăcut rostirea, în forma ei cea mai pură. Aşa cum ni s-a destăinuit la un moment dat…

„Am tăcut, n-am tăcut, oasele-mi se topeau
Ca de-un foc de păduri ostenite pe rug,
Nu mai vreau uscăciuni, cerul gurii nu-l vreau,
Şi mă scald în Cuvânt şi prin ploaie mă duc…”

La revedere, Ionatan!

Rugă

Când am scris aceste versuri, am fost tentat să intitulez poemul: „Rugă nebună”. Mi se părea, într-un fel, un titlu mai potrivit. Cererea locuitorilor din Gadara ca Isus să plece de la ei, în urma săvârşirii unui miracol de proporţii, este o rugă nebună. Dar având în vedere faptul că până la urmă, lucrurile intră în normal şi strigătul din final nu este altceva decât o rugă, cât se poate de „normală”, am intitulat poemul simplu: „Rugă”.


Referinţe biblice:

Marcu 5:1-17

Luca 5:1-8


Doamne, lasă-ne-n mizeria noastră,

Lasă-ne şi pleacă de la noi,

Lasă porcii noştri să mai pască

Bălării şi pajişti de gunoi.


 

Nu-i nimic dacă printre morminte

Bântuie-ndrăciţi nebuni şi goi,

Lasă-ne cu tulburarea noastră,

Lasă-ne şi pleacă de la noi.


 

 

gadara


 

Nu te vrem prin preajmă, prin Gadara,

Căci ne place-a ne scălda-n noroi,

Lasă-ne-n necurăţia noastră,

Lasă-ne şi pleacă de la noi.


 

Jos, pe ţărmul mării Galileii

Petru glăsuieşte dureros:

O, Isuse, pleacă de la mine,

Pleacă, fiindcă sunt un păcătos.


 

Mii şi mii rebeli de-a lungul vremii

L-au respins voit, în suflet goi

Şi prin faptele fărădelegii

I-au spus: „Doamne, pleacă de la noi”.


 

Dar privind la viaţa lor, în urmă,

Am văzut sfârşitul lor amar;

Fericirea, clipă fără urmă,

Iar durerea; veac fără hotar.


 

Mi-am simţit atunci, ca dintr-o dată,

Sufletu-ngheţat de vânturi reci

Şi din inimă am zis: „O, Doamne,

Niciodată de la mine să nu pleci!”


Marcel Iureş – Psalmii 4 şi 5

Voi continua postarea psalmilor în interpretarea lui Marcel Iureş, cu Psalmii 4 şi 5.

  • Ascult\nd Psalmul 4, un psalm al regelui David, cu indicaţia: către mai marele cântăreţilor, de cântat pe instrumente cu coarde, sau Psalmul 5, tot un psalm al regelui David, cu menţiunea: către mai marele cântăreţilor, de cântat cu flautele, gândiţi-vă câtă dreptate are Sfântul Augustin, care în Comentarii asupra Psalmilor, îi vede simbolizaţi în instrumentele muzicale pe sfinţii care îl laudă pe Dumnezeu: „Voi, sfinţii, sunteţi trâmbiţa, psaltirea, alăuta, timpanul, corul, strunele şi orga, şi chimvalele bucuriei care emit sunete frumoase, care cântă în armonie. Voi sunteţi toate acestea. Ascultând psalmul, să nu ne gândim la ceva de mică valoare, la lucruri trecătoare, nici la instrumente teatrale”.

Ascultă aici:

Psalmul 4

Psalmul 5

Marcel Iures: Ca să fii Rege

Din nou Marcel Iureş, de această dată cu acest poem extraordinar, în dreptul căruia merită să zăbovim câteva momente; pentru a medita, pentru a încerca să ne regăsim, poate undeva… la confluenţa cu lumea înconjurătoare, sau cu ceilalţi semeni, sau dimpotrivă, coborând adânc în noi înşine.

Ca sa fii rege

Emmaus

Emmaus – Pictură de Rembrandt în ulei, pe lemn, datată 1648 găzduită la Louvre, Paris.

Emmaus

Poezia scrisă de mine în 2003, pe când mai locuiam încă în România, la Arad.

 

Emmaus

 

Păşind cu zăbavă pe drum poticnit

Cu inimă frântă, speranţe apuse,

Răpus de-ndoială, cu suflet zdrobit

Mă-ndrept spre Emmaus, cu doruri nespuse.

 

Scrutând orizontul îngust, cenuşiu,

Încerc să găsesc o lumină în zare,

În timp ce-mprejur totu-mi pare pustiu,

Iar bezna-i mereu, tot mai mare.

 

Deşi nu sunt singur, tot singur mă simt,

În liniştea neagră ce-ntunecă zarea

Şi timpul, de-acum parcă-n loc s-a oprit,

Şi-mi văd nesfârşită cărarea.

 

Şi-apare o umbră, un chip neştiut,

Păşeşte grăbit înspre-acelaşi Emmaus

Şi mergem alături, cu suflet durut,

Spre-acelaşi lăcaş de repaus.

 

Deşi nu-nţelege amarul cumplit,

Durerea din suflet, adânca-ntristare,

Cu glasu-i de jar, călătorul grăbit

Ne-aduce balsam de-alinare.

 

Când glasu-şi înalţă spre Tatăl Ceresc

La frângerea pâinii, în seara târzie,

Speranţele-n suflet, din nou încolţesc

Şi noi primăveri reînvie.

 

Privesc lung în urmă, nostalgic, tăcut,

Spre-aceleaşi momente, spre-acelaşi Emmaus

Spre timpul ce-n scurgerea lui a trecut,

Lăsându-mi în suflet repaus.

 

Emmaus – tărâmul de mari întrebări

Emmaus – tărâm de-mplinite răspunsuri,

Emmaus – limanul nălţării spre zări,

Tărâmul de noi începuturi.