Urare de sărbători

.

Nu-mi place deloc postura de colindător intârziat, însă răgazul celei de a doua zile a Sărbătorii Naşterii Mântuitorului îmi dă posibilitatea de a aşterne în scurte cuvinte un gând călător înspre cei dragi de aproape şi de departe, înspre cei cunoscuţi şi cei necunoscuţi, înspre toţi ce ce vor fi cutezat să deschidă pagina acestui blog, peste care se aşternuse tăcerea apăsătoare a ultimelor săptămâni de alergare şi zbateri.   

Continuând să cred în farmecul, dar mai ales în valoarea sărbătorii Întrupării Cuvântului, mă încumet să vă doresc şi eu din inimă, tuturor; Sărbători Fericite şi binecuvantări de tot felul, direct de la Sursa Veşnic Nesecată. Şi vi le doresc în dozele pe care doar El le poate calcula pentru fiecare, aşa încât sa nu primim prea mult şi să fim tentaţi să uităm de El, dar nici prea puţin, pentru a nu fi ispitiţi să murmurăm şi să cârtim, asemeni poporului sfânt de odonioară. Parcursul nostru prin pustiul spiritual al epocii postmoderniste şi al traversării perioadei critice în care vorbim tot mai mult despre postculturalism şi arte relaţionale, chiar se poate asemăna foarte bine cu drumul lung, anevoios şi intortocheat dintre egiptul tristelor experienţe ale trecutului şi canaanul promisiunilor şi al viselor unui viitor mai bun.

În pofida crizelor, a deteriorării standardelor, în pofida decadenţei aproape generalizate, bucuraţi-vă de speranţa dată de realitatea venirii în lumea noastră a Pruncului Sfânt, care şi-a pus amprenta asupra istoriei omenirii mai mult decât au reuşit s-o facă marile armate ale imperiilor care s-au perindat pe la cârma istoriei, mai mult decât marii filozofi sau revoluţiile culturale, mai mult decât uimitoarea explozie a ştiinţei şi a tehologiei. Şi toate acestea pentru că Pruncul era Fiul lui Dumnezeu.

Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr.

Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)

Nostalgii

Tren

Când eram copil, obişnuiam să mă opresc pe marginea căii ferate, care despărţea două cartiere ale Aradului şi îmi plăcea să urmăresc cu privirea trecerea rapidului sau a acceleratului care se deplasa înspre, sau dinspre Bucureşti. Era un adevărat spectacol. Îmi plăcea să număr vagoanele şi să-i salut printr-o fluturare a mâinii; pe mecanic, sau pe călătorii de la geamuri. Primeam cu multă bucurie răspunsul lor la salut. Îmi imaginam că oamenii care călătoresc, trebuie să fie bogaţi şi într-un fel îi invidiam pentru că ei pot să călătorească cu trenul, în vreme ce pentru mine, aceasta nu era decât o dorinţă îndepărtată, un vis aproape irealizabil. Apoi am crescut. Am ajuns şi eu să călătoresc cu trenul şi de-acum eu eram cel care răspundeam la salutul copilaşilor de pe marginea căii ferate. Acum nu-mi mai face plăcere să privesc cum trec trenurile. Poate pentru că trec prea repede. Între timp, am făcut o descoperire. Am constatat că timpul, trece prea repede. Acum mă uit la ani, ca la o garnitura de tren, care trece în mare viteză. Şi realizez că sunt şi eu în acest tren. Uneori, mi-aş dori să fiu din nou copil, iar trenul acesta al timpului, să treacă pe lângă mine şi aş mai vrea să am posibilitatea ca doar aşa, în joacă, să pot urca şi coborâ din el, oridecâteori mi-ar face plăcere.