Concert comemorativ la 60 de ani de la fondarea statului Israel

„Bureau of Jewish Education of Grater Phoenix” împreună cu „Arizona State University – Herberger College of the Arts School of Music” au organizat Duminică 8 Februarie 2009, un concert comemorativ, dintr-o serie mai largă de manifestări culturale, ocazionate de împlinirea a 60 de ani de la întemeierea statului Israel, în luna Mai a anului 1948.

Deşi am fost dintotdeauna un simpatizant al Israelului, vă mărturisesc sincer că ceea ce m-a determinat să particip în calitate de spectator la această manifestare culturală, nu a fost evenimentul în sine, ci participarea la acest eveniment cultural, în calitate de interpreţi a doi profesori de la Arizona State Universty: profesorul de origine română Cătălin Rotaru, unul dintre cei mai prestigioşi contrabasişti din lume şi Dr. Baruch Meir, profesor de pian la ASU, fondator, preşedinte şi director artistic al „Bosendorfer & Schimmel USASU International Piano Competitions”, care se ţin anual la Arizona State University, Tempe, AZ.

Înainte de a evoca momentele cele mai importante ale concertului, doresc să fac o succintă prezentare a celor doi muzicieni menţionaţi anterior.

Prof. Cătălin Rotaru, este absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, clasa de contrabas, obţinând masteratul la University of Illinois at Urbana-Champaign. După ce a fost Associate Professor of Double Bass and Jazz Studies at the University of Wisconsin-Stevens Point, şi a predat la Millikin University, şi la University of Illinois, începând cu anul 2005, el este Associate Professor la School of Music at Arizona State University. Cătălin Rotaru este câştigător al unor prestigioase concursuri internaţionale, precum:  Central Illinois Chapter of the National Society of Arts and Letters Award in 1996, locul 1 la Krannert Center for the Performing Arts Debut Recital Award in 1997, şi locul doi la 1997 International Society of Bassists Solo Division Competition şi premiul  special al juriului pentru cea mai bună interpretare a unei piese impuse în aceeaşi competiţie.

Profesorul Rotaru este un frecvent solist la „Virtuosi” International Chamber Music Festival of Pernambuco in Brazilia. Colaborează cu Phoenix Symphony Orchestra şi Arizona Opera susţinând recitaluri şi concerte alături de orchestre simfonice în Statele Unite, Europa, America de Sud şi Japonia, fiind adesea solicitat să susţină cursuri de măiestrie artistică. În trecut, a fost contrabassist principal al Orchestrei Naţionale de Radio a României, al Orchestrei Filarmonice din Sibiu, al Orchestrei Sinfonica Europea, al Danville Symphony Orchestra, al Champaign-Urbana Symphony Orchestra, şi membru şi basist principal al Orchestrei de Cameră Virtuosi din Bucureşti şi al Sinfonia Da Camera, performând cu aceeaşi măiestrie atât în domeniul muzicii clasice, cât şi cel al muzicii de jazz, prezent în numeroase festivaluri de jazz.

Dr. Baruch Meir, s-a născut în Israel, şi este absolvent summa cum laude al Rubin Academy of Music of Tel Aviv University, unde şi-a luat şi masteratul în piano performance. De asemenea, deţine Artist Diploma from the Royal College of Music in London, şi titlul de Doctor of Musical Arts degree from ASU. A studiat cu profesori prestigioşi, printer ei numărându-se: Valter Aufheuser, Michael Bugoslavsky, Rachel Gordon, Robert Hamilton, Pnina Salzman şi Irina Zaritskaya. Printre distincţiile care i-au fost atribuite se numără: premiu al Fundatiei Culturale Americano-Israeliene, premiu atribuit de British Council Fellowship, locul întâi la Klatzkin Competition for contemporary piano music, premiul Concursului de Concerte de la ASU, şi alte premii in competiţiile internaţionale. A susţinut concerte în Austria, Anglia, Franţa, Israel, Portugalia şi Statele Unite. În calitate de Bösendorfer Concert Artist din anul 2003, Dr. Meir a susţinut două recitaluri la Bösendorfer Saal (Vienna) în sesiunile 2004-2005, şi la Wise Auditorium in Jerusalem, Bates Hall în Austin, Murphy Hall in Los Angeles, şi la Toujours Mozart Festival in Salzburg. Alături de cariera concertistică internaţională, Baruch Meir lucrează, aşa cum am mai amintit, ca profesor la Arizona State University, fiind solicitat să susţină cursuri la universităţi de prestigiu din Statele Unite şi de pretutindeni. Astfel, în 2004 face un turneu în Coreea de Sud, vizitând cele mai prestigioase şcoli de muzică printre care: Seoul National University, Yonsei, Kookmin, Hanyang, Sunhwa, Kyoungbook and Seoul Arts High School, în Europa: Music Academy in Vienna (Austria), Rubin Academy of Music in Jerusalem (Israel) şi alte universităţi americane. Studenţii clasei Dr. Baruch Meir constituie o prezenţă activă, atât la competiţiile naţionale şi internaţionale, cât şi la festivalurile musicale din Statele Unite şi Europa, incluzându-le pe cele de la: Aspen, Adamant, Brevard, Schlern, TCU/Cliburn Institute, IIYM, Prague, New- Paltz, Mannes şi Tel-Hai.

Concertul de duminică seara a avut loc în sala unui temple evreiesc; Temple Chai, de pe Marilyn Road din Phoenix. Sala a fost aproape plină, şi concertul a început prin cuvântul de întâmpinare al profesorului David Schildaret. El i-a prezentat pe toţi cei 7 interpreţi care urmau să interpreteze lucrări clasice, moserne, sau cântece tradiţionale evreieşti. Cocertul debutează cu Balada No. 4 in F minor, Opus 52, de Frederic Chopin (1810 – 1849), în interpretarea lui Ilia Ulianitsky, un tânăr şi talentat pianist evreu, născut în Rusia, student la clasa Dr. Baruch Meir. Urmează apoi; partea II-a – Andante cantabile şi partea a III-a – Allegro vivace, din Sonata pentru clarinet şi pian, scrisă în 1981 de Paul Harvey. La clarinet Or Sidi, studenta născută în Israel, reuşeşte să cucerească publicul printr-o interpretare de mare virtuozitate şi un deosebit rafinament, acompaniată la pian de Dallas Heaton. În continuare, Catalin Rotaru la contrabas, acompaniat de drd. Chia-I Chen, la pian, interpretează partea a II-a – Adagio şi partea a III-a – Allegro molto, din Concertul No. 1 pentru Violoncel în C Major de Joseph Hayden (1733 – 1809). După opinia mea, acesta a fost momentul maxim al concertului, Cătălin Rotaru reuşind să ne uimească cu tehnica lui desăvârşită la contrabas. După bine meritatele aplauze, am ascultat trei cântece evreieşti; Sim shalom de Valerie Shields, Silhouette de Leonard Bernstein (1918- 1990) şi „My House” din Peter Pan, de acelaşi Leonard Bernstein, primele două în limba ebraică şi cel de al treilea în limba engleză, interpretate de sopranista Rachel Policar, acompaniată la pian de Dallas Heaton. Acest moment a fost cel mai gustat de public, în majoritate familii de evrei, probabil membri ai comunităţii gazdă. Momentul în care cei doi profesori de la ASU au performat în tandem, a fost – cel puţin pentru mine – fără îndoială, cel mai aşteptat moment. Kol Nidrei, opus 47 a lui Max Bruch (1838-1920) a fost pentru mine, recunosc , o lucrare total necunoscută. Scrisă iniţial pentru violoncel şi orchestră, chiar dacă a fost interpretată de un contrabas iar partea orchestrală s-a rezumat la o reducţie de pian, lucrarea nu a avut de suferit, nu a pierdut nimic din lirismul dulce, unduirile acordurilor minore purtându-ne parcă departe, survolând parcă o lume a frumuseţii desăvârşite, care am fi dorit să nu se mai sfârşească. Sigur, aceste puternice emoţii, au avut de a face într-o foarte mare măsură cu fineţea interpretativă a celor doi maeştri care, literalmente, mângâiau corzile, sau clapele supuselor instrumente, care păreau atât de fericite să poată fi conduse înspre echilibru şi armonie desăvârşită. Finalul a însemnat revenirea pe scenă a sopranei Rachel Policar, cu „Somewhere” din West Side Story a lui Leonard Bernstein.

A fost o seară frumoasă, o seară în care pe lângă celelalte satisfacţii pe care ţi le poate oferi un concert cu muzică de o înaltă ţinută artistică, am avut şi satisfacţia să pot fi mândru că sunt român, satisfacţia că ţara aşezată pe arcul carpatic, sprijinită la răsărit pe ţărmul mării, acolo unde şi-a scris Ovidiu, poetul roman în exil Ponticele şi Tristele sale, a dat lumii personalităţi artistice la cel mai înalt nivel. La final, l-am felicitat personal pe Cătălin Rotaru spunându-i: „Felicitări, maestre!”, la care el, cu modestie şi umor, s-a uitat mirat împrejur căutând parcă din priviri, mestrul cu pricina.

 

Seara trcută, la Phoenix s-a simţit româneşte

Pentru mulţi dintre cei prezenţi seara trecută, Vineri 16 Mai 2008 la concertul de binefacere care a avut loc la Phoenix Symphony Hall, aceasta va rămâne ca o seară de neuitat, ca una din amintirile care la o simplă rememorare trezesc în noi emoţii şi dulci nostalgii. Phoenix Symphony Hall, sala care găzduieşte alături de concertele orchestrei simfonice din Phoenix (Phoenix Symphony) multe alte evenimente culturale, este situată în downtown Phoenix, între clădiri înalte, moderne, învecinată cu Phoenix Convention Center, US Airways Center, Herberger Theater sau Phoenix Civic Plaza.

Această sală cu 2316 locuri pe scaune şi o acustică excepţională, a fost vineri seara amfitrionul concertului de binefacere organizat de colectivul de muzicieni de la Phoenix Symphony în beneficiul colegei lor, Ioana Dumitriu, o violonistă de origine română care cântă în această formaţie de 27 de ani. De câţiva ani, Ioana se luptă cu un cancer mamar, fără să spună colegilor despre problemele cu care se confruntă. În urmă cu câteva săptămâni, aceştia au aflat despre necazul şi suferinţele tăinuite ale Ioanei şi s-au hotărât să o ajute aşa cum pot şi cum ştiu ei mai bine. S-a făcut publicitate şi în această privinţă, românii au dat dovadă că sunt oameni care ţin cu adevărat la compatrioţii lor. Mesajele telefonice, dar mai ales cele trimise prin email, au circulat cu repeziciune, aşa încât la ora îceperii concertului sala era plină. Mă refer aici la sala mare, care are 1664 locuri. Nu ştiu care a fost situaţia celor 652 de locuri de la balcon şi cele patru loje. Seara a debutat prin cuvântul de bun venit al unuia dintre colegii din orchestr ai Ioanei, după care a început concertul, sub bagheta maiastra a dirijoarei Kayoko Dan, interpretându-se Khachaturian, Sabre Dance, Beethoven, Leonore Overture No.3 şi Bizet, Aria Seguidilla din opera Carmen, în interpretarea solistei Rita Litchfield. A urmat apoi Balada lui Ciprian Porumbescu, în interpretarea lui Dumitru Lăzărescu, colegul alături de care cântă ea în orchestră. Dumitru Lăzărescu s-a adresat publicului în cuvinte elogioase la adresa Ioanei, a vorbit şi româneşte, spre stupefacţia publicului american care, evident, n-a înţeles nici o iotă. Când Dumitru Lăzărescu a întrebat câţi români sunt în sala, am fost de-a dreptul uluit să vă păduri de mâini, care se ridicau din toate sectoarele, de pe aproape fiecare rând. Am fost prezenţi cu sutele. A fost un moment extraordinar. A urmat Balada lui Ciprian Porumbescu urmată de îndelungi aplauze. Apoi, s-au interpretat; cunoscuta Habanera din opera Carmen de Bizet în interpretarea aceleiaşi soliste Rita Litchfield, Williams, O tema din Schindler’s List (Lista lui Shindler), în interpretarea la vioara a maestrului de concerte Maggie Martinic-Jercic, Mahler, Adagietto din Simfonia No.5 şi momentul culminant, Rapsodia Română Opus 11 No.1 în La major de George Enescu. Am văzut în apropiere cel puţin două persoane lăcrimând de emoţie, în timpul interpretării acestei lucrări. Aplauzele care au urmat, păreau interminabile. Toată sala era în picioare. Ioana Dumitriu împreună cu Kayoko Dan au ieşit şi au reintrat pe scenă de câteva ori, primind din partea publicului nu doar mulţimea aplauzelor, ci mult mai mult decât această formă în care ne exprimăm aprecierea pentru efortul pregătirii concertului, sau inspiraţia interpretării. Publicul a arătat ataşament faţă de o cauză, faptul că poate simţi alături de cineva care are nevoie să simtă că nu este singur. Şi în acele momente, am avut puternica impresie că întreaga sală simte româneşte.

Carman la Cathedral Christian Center

Glendale este una din suburbiile oraşului Phoenix, al patrulea oraş ca mărime din statul Arizona, cu o populaţie de cca. 240.000 de locuitori, unul dintre oraşele care înregistrează cele mai dinamice ritmuri de creştere de pe întreg teritoriul Statelor Unite. La începutul lunii februarie, oraşul Glendale a găzduit cel mai important eveniment sportiv al anului 2008: celebrul SUPER BOWL XLII, desfăşurat pe noua arenă cu 65.000 de locuri, o arenă multifuncţională, printre altele şi gazdă a echipei de fotbal american Cardinals. În interiorul limitelor oraşului se află Glendale Municipal Airport şi Luke Air Force Base. De asemenea, oraşul beneficiază de acces la autostrăzile Interstate 10 şi 17, prin intermediul autostrăzii 101 Loop, care intersectează oraşul prin Nord şi prin Vest.

Undeva, în partea de Nord a oraşului Glendale, aproape de intersecţia străzilor 51 şi Bell, se află Cathedral Christian Center, un centru creştin apaţinător denominaţiei Church of God, care are în componenţă o grădiniţă, o şcoală elementară şi Biserica. Aşa cum am mai amintit într-unul dintre articolele anterioare, în incinta acestui centru creştin îşi desfăşoară activitatea şi Biserica Română „Apele Vii” (Living Waters Romanian Church), o biserică tânără, care a luat fiinţă în prima parte a lunii Mai 2007, ca răspuns la o nevoie acută şi anume; armonizarea diferenţelor de ordin cultural determinate de mediul de provenienţă (România şi Statele Unite), pe de o parte, şi difrenţele determinate de aparteneţa la generaţii diferite, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, nevoia de a preveni sau modera un potenţial dublu conflict; între generaţii şi între culturi. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru faptul că, alături de alţii, m-a ales şi pe mine să particip la realizarea acestui proiect extraordinar, în care, practic, facem pionierat.

În urmă cu o lună, am aflat de la gazdele noastre americane, că pe data de 30 Martie, CARMAN, cunoscutul solist de muzică creştină contemporană, va fi prezent la Cathedral Christian Center, pentru a susţine două concerte, în cadrul programelor de dimineaţă, de la orele 9 şi 11 a.m. Am hotărât încă de atunci ca vom avea, ca şi în mod obişnuit, programul de laudă şi închinare în cântare şi rugăciune, de la orele 10 a.m., iar de la orele 11, vom participa împreună cu fraţii americani, la cel de al doilea concert al dimineţii. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Carman, (Carman Dominic Licciardello) un bărbat extrem de agreabil, în vârstă de 52 de ani, dotat cu mult talent, motivat de o dorinţă extraordinară de a salva suflete de la pierzare, intră în scenă pe fondul unor puternice ropote de aplauze. Începe prin a ne povesti cum încă din copilărie, crescut într-o familie de italieni din New Jersey, într-o atmosferă de cântec şi voie bună, aşa cum le şade bine unor italieni care se respectă, începe să bată tobele şi să cânte la ghitară, iar mai apoi, pe la 16 ani, începe să cânte şi vocal. După evocarea unor momente din coplăria şi tinereţea sa, începe să cânte. Cântă şi vorbeşte, vorbeşte şi cântă. Le face pe amândouă la fel de bine. Este ajutat de o voce extraordinară. De fapt, pe la sfârşitul anilor ’80, mai precis între anii 1987 şi 1989, este ales de către cititorii publicaţiei Charisma ca solistul vocal favorit. În 1990, Billboard Magazine recunoscând influenţa semnificativă lui Carman in lumea muzicii creştine, îl numeşte, pentru întâia oară: „Contemporary Christian Artist of the Year”. Este recompensat cu 15 albume de aur şi de platină şi vinde peste 10 milioane de discuri. Deţine recordul celor mai mari concerte ale unui solist de muzică creştină din istorie: 80.000 spectatori la un concert în aer liber în Charlotte, Carolina de Nord, 71.132 spectatori într-o incintă acoperită, pe Texas Stadium, şi cel mai mare număr de bilete vândute vreodată la un concert de muzică creştină contemporană, cu cele 50.000 de bilete vândute la Johannesburg, în Africa de Sud. Revenind în cochetul sanctuar al Cathedral Christian Center, îl ascult cântând, fie cu „negativ” (accompaniment soundtrack), fie acompaniat de corul şi trupa de laudă şi închinare din loc, plimbându-se cu mare uşurinţă printre genurile muzicale care, toate, i se potrivesc de minune. Trece de la pop, rock, sau balade, la muzica pentru copii sau la cea de laudă şi închinare, cu o naturaleţe de invidiat. Asemeni întregii asistenţe, sunt cuprins şi eu o puternică emoţie, atunci când se cântă, în dialog cu publicul:

„I feel Jesus, I feel Jesus,

I feel Jesus in this place,

Yes, my soul does burn within me,

I feel Jesus in this place.”

Imi place dialogul continuu cu publicul, îndemnurile transmise de această voce de radio, pe fond muzical, care netezesc cărarea următorului imn de laudă. Acum e rândul cunoscutei piese: „This is my Bible”. Dialogul continuă, cam în felul următor:

(Alright now I want y’all to settle down now. See this, what I got in my hand? I’m gonna tell ya little bit about it! Listen to me.)

This is my Bible! I am what it says I am,
I have what it says I have,
I’ll do what it says I’ll do.
Ya’ll this is my Bible,
It has given me new life,
Because it is the Word of God!

(Can ya help me sing?)

This is my Bible (This is my Bible)
I am what it says I am, (Am what it says I am)
I have what it says I have, (Have what it says I have)
I’ll do what it says I’ll do. (Do what it says I’ll do)
This is my Bible, (This is my Bible)
It has given me new life,
It is (it is) the Word (the Word) of God (of God)!

(Let me tell ya about it now)

When I’m lost and gone astray,
It helps me find my way!
When I quote it I will see,
The devil has to flee!

Urmeză şi câteva piese cu influenţe negro spiritual, sau… rap. Mă uit în sală. Americanii n-au nici o problemă, în vreme ce familia de români aşezată cu două rânduri mai în faţă – fapt pentru care le pot urmări reacţiile – este vădit incomodată. Sora, pe la jumătatea celei de a cincea decade a vieţii, cu baticul împăturat sub formă de eşarfă, dă din cap nemulţumită, încercând să-şi exprime dezamăgirea prin gesturi. Mă uit şi la alţii. Sunt mulţi români veniţi de pe la alte biserici. Dacă cei tineri se leagănă în ritmul muzicii, cei mai în vârstă nu-şi prea găsesc locul. Cred că aşteaptă cu mare nerăbdare încheierea slujbei. Îi văd răsuflând uşuraţi, oridecâteori Carman ne spune să ne aşezăm, sau începe să vorbească. Acum, a ales textul din Ioan 11. Vorbeşte despre învierea lui Lazăr. Vorbeşte despre dezamăgirea surorilor lui Lazăr, despre reproşul pe care aceste îl fac Domnului Hristos, dojenindu-l:

Marta i-a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! (Ioan 11:21)

Aceleaşi socoteli greşite şi astăzi: „Dacă aş fi ştiut…”, „Dacă nu ascultam de…”, „Dacă s-ar mai întoarce odată timpul înapoi…”, „Mai bine aş fi…”, „De ce am…, sau de ce n-am…?”, etc.

Apoi, Carman punctează foarte bine, atrăgându-ne atenţia că, deseori, acolo unde noi vedem sfârşitul, falimentul, sau acel final nedorit, Dumnezeu vede un nou început. Piatra de la mormântul unui Lazăr intrat în putrefacţie, nu era pentru Isus un final tragic, ci un nou început, un nou episod în viaţa acelei familii şi chiar un nou episod în viaţa întregii comunităţi.

Înspre final se cântă cu toată lumea:

I have decided to follow Jesus,

No turning back, no, never back.

Urmează chemarea la altar, rugăciunea şi privesc feţele câtorva brăzdate de lacrimi. Mă gândesc la valoarea extraordinară a fiecărui suflet, în ochii lui Dumnezeu şi îmi zic; dacă un singur suflet s-a împăcat astăzi cu Domnul, a meritat efortul unei deplasări de la Nashville, Tennessee până aici, în Glendale, Arizona.

La final, aşa cum am şi început, am răspuns solicitării invitatului special, repetând în cor cu întraga asistenţă:

„Jesus is the best thing that ever happened to me”

In loc de final; două link-uri Carman:

CARMAN – Satan Bite The Dust!

http://www.youtube.com/watch?v=SswiYEXZrIg

CARMAN LIVE! – I SURRENDER ALL – THE OLD RUGGED CROSS….

http://www.youtube.com/watch?v=p149gIie-7Y