Nostalgii

Tren

Când eram copil, obişnuiam să mă opresc pe marginea căii ferate, care despărţea două cartiere ale Aradului şi îmi plăcea să urmăresc cu privirea trecerea rapidului sau a acceleratului care se deplasa înspre, sau dinspre Bucureşti. Era un adevărat spectacol. Îmi plăcea să număr vagoanele şi să-i salut printr-o fluturare a mâinii; pe mecanic, sau pe călătorii de la geamuri. Primeam cu multă bucurie răspunsul lor la salut. Îmi imaginam că oamenii care călătoresc, trebuie să fie bogaţi şi într-un fel îi invidiam pentru că ei pot să călătorească cu trenul, în vreme ce pentru mine, aceasta nu era decât o dorinţă îndepărtată, un vis aproape irealizabil. Apoi am crescut. Am ajuns şi eu să călătoresc cu trenul şi de-acum eu eram cel care răspundeam la salutul copilaşilor de pe marginea căii ferate. Acum nu-mi mai face plăcere să privesc cum trec trenurile. Poate pentru că trec prea repede. Între timp, am făcut o descoperire. Am constatat că timpul, trece prea repede. Acum mă uit la ani, ca la o garnitura de tren, care trece în mare viteză. Şi realizez că sunt şi eu în acest tren. Uneori, mi-aş dori să fiu din nou copil, iar trenul acesta al timpului, să treacă pe lângă mine şi aş mai vrea să am posibilitatea ca doar aşa, în joacă, să pot urca şi coborâ din el, oridecâteori mi-ar face plăcere.

Anunțuri