Urare de sărbători

.

Nu-mi place deloc postura de colindător intârziat, însă răgazul celei de a doua zile a Sărbătorii Naşterii Mântuitorului îmi dă posibilitatea de a aşterne în scurte cuvinte un gând călător înspre cei dragi de aproape şi de departe, înspre cei cunoscuţi şi cei necunoscuţi, înspre toţi ce ce vor fi cutezat să deschidă pagina acestui blog, peste care se aşternuse tăcerea apăsătoare a ultimelor săptămâni de alergare şi zbateri.   

Continuând să cred în farmecul, dar mai ales în valoarea sărbătorii Întrupării Cuvântului, mă încumet să vă doresc şi eu din inimă, tuturor; Sărbători Fericite şi binecuvantări de tot felul, direct de la Sursa Veşnic Nesecată. Şi vi le doresc în dozele pe care doar El le poate calcula pentru fiecare, aşa încât sa nu primim prea mult şi să fim tentaţi să uităm de El, dar nici prea puţin, pentru a nu fi ispitiţi să murmurăm şi să cârtim, asemeni poporului sfânt de odonioară. Parcursul nostru prin pustiul spiritual al epocii postmoderniste şi al traversării perioadei critice în care vorbim tot mai mult despre postculturalism şi arte relaţionale, chiar se poate asemăna foarte bine cu drumul lung, anevoios şi intortocheat dintre egiptul tristelor experienţe ale trecutului şi canaanul promisiunilor şi al viselor unui viitor mai bun.

În pofida crizelor, a deteriorării standardelor, în pofida decadenţei aproape generalizate, bucuraţi-vă de speranţa dată de realitatea venirii în lumea noastră a Pruncului Sfânt, care şi-a pus amprenta asupra istoriei omenirii mai mult decât au reuşit s-o facă marile armate ale imperiilor care s-au perindat pe la cârma istoriei, mai mult decât marii filozofi sau revoluţiile culturale, mai mult decât uimitoarea explozie a ştiinţei şi a tehologiei. Şi toate acestea pentru că Pruncul era Fiul lui Dumnezeu.

Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr.

Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)

Anunțuri

“Staţi pe loc şi nu mânaţi…”

Unde ne grăbim aşa de tare, oameni buni? Încotro?

E prea multă forfotă în jur şi asta mă face să mă simt agresat la fiecare pas; ba de telefonul celular care nu mai încetează să ţîrîie, ba de problemele ale căror rezolvare nu mai suferă amânare şi îmi creează senzaţia că timpul mi se scurge printre degete, ba de îmbulzeala de prin magazine, ba de traficul cumplit, care mă ţine în loc, dând secundelor dimensiuni astronomice. Stând aşa, în trafic, îmi vine în minte povestea cu acea bătrânică de la ţară, venită acum la oraş, care dă în bulevardul gemând de trecători, şi se întreabă năucită: „Doamne, da de unde mâncare, să hrăneşti atâţia oameni…?” Aproape că îmi vine şi mie să mă întreb: „Doamne, da de unde atâta benzină….?”

Ce s-a întâmplat cu noi? Unde ne-am pierdut cumpăna cea dreaptă a timpului şi a energiilor, pe care le cheltuim de-acum cu atâta nechibzuinţă?

Am uitat să ne mai oprim din acest iureş, din această goană după vânt, de multe ori. Haideţi să ne propunem să nu mai trecem prin viaţă ca acceleratul prin haltă, să încercăm să acordăm puţină atenţie amănuntelor vieţii, care din goana calului, par atât de lipsite de importanţă şi totuşi, au atâta semnificaţie, dacă ne facem puţin timp, încercând să dăm măcar un dram de valoare clipei.

Mi-au placut aşa de mult gândurile Leliei Munteanu, scrise în ajun de Crăciun, în articolul „Trece Domnul pe la noi…“, aducând acea imagine de-acum uitată, a vieţii de la ţară, unde lucrurile par aproape încremenite, cu bunici care îngenunchiază lângă pat, dezgheaţă fântâna, sau aprind lampa cu petrol…

„Azi îi miercuri, mâine-i joi/ Trece Domnul pe la noi…“ Cam aşa suna începutul unui colind maramureşean, pe care mi-l amintesc ca şi cum ar veni printr-o pâlnie veche, o pâlnie roşie, cu smalţul căzut, în care suflam la Sighet, prin curte, apelul de seară, cum îl auzisem venind de la garnizoana din colţul străzii. Aud colindul şi-mi apare imediat, aşa cum s-ar prezenta la apelul de seară, icoana bunicii. În multe feluri aş putea să mi-o amintesc – făcându-şi rugăciunile, îngenuncheată lângă pat, iarna dezgheţând fântâna, culegând gândacii de Colorado de pe frunzele de cartofi, vorbind peste gard cu o vecină, frământând cozonaci, apoi aşteptându-mă să cobor din acceleratul de Bucureşti, apoi aşteptându-mă pur şi simplu… Memoria mea nu mai păstrează decât o imagine clară, dar atât de clară încât tresar şi mă frec la ochi: chipul bunicii când aprindea lampa cu petrol, lumina care creştea treptat, jucându-i pe frunte ca sfântul mir.

Aşa eram noi atunci, în provincia aceea patetică din susul hărţii, Dumnezeu venea des pe la noi, şedeam la vorbă până târziu. Astăzi, aici, abia dacă mai observăm că a venit şi a trecut Crăciunul. Ghiftuiţi cu minuni de tot felul, nu mai suntem dispuşi să credem că S-a născut iarăşi Hristos decât dacă primim un link spre YouTube, unde ar trebui să-L găsim prezentându-Se succint (că n-avem timp de pierdut) şi anunţând scopul şi durata vizitei.

Ne agăţăm cu disperare de toate nimicurile şi-n timpul ăsta Iisus Se întrupează în ieslea celei mai curate amintiri ale noastre, în geana acelui vis prea scurt în care îţi apare cineva dureros de drag, pe care când te trezeşti îl cauţi zile întregi sperând să-l întâlneşti aievea. …”

Măcar acum, când ne apropiem de momentul în care spunem bun rămas anului care trece şi ne pregătim să urăm fericire, sănătate şi prosperitate apropiaţilor, în anul al cărui prag îl păşim, măcar acum, să ne rupem de funia urgenţelor care ne înfăşoară nemilos, şi să poposim câteva momente, împreună cu cei iubiţi, lângă tot ce este într-adevăr… important!