Seara trcută, la Phoenix s-a simţit româneşte

Pentru mulţi dintre cei prezenţi seara trecută, Vineri 16 Mai 2008 la concertul de binefacere care a avut loc la Phoenix Symphony Hall, aceasta va rămâne ca o seară de neuitat, ca una din amintirile care la o simplă rememorare trezesc în noi emoţii şi dulci nostalgii. Phoenix Symphony Hall, sala care găzduieşte alături de concertele orchestrei simfonice din Phoenix (Phoenix Symphony) multe alte evenimente culturale, este situată în downtown Phoenix, între clădiri înalte, moderne, învecinată cu Phoenix Convention Center, US Airways Center, Herberger Theater sau Phoenix Civic Plaza.

Această sală cu 2316 locuri pe scaune şi o acustică excepţională, a fost vineri seara amfitrionul concertului de binefacere organizat de colectivul de muzicieni de la Phoenix Symphony în beneficiul colegei lor, Ioana Dumitriu, o violonistă de origine română care cântă în această formaţie de 27 de ani. De câţiva ani, Ioana se luptă cu un cancer mamar, fără să spună colegilor despre problemele cu care se confruntă. În urmă cu câteva săptămâni, aceştia au aflat despre necazul şi suferinţele tăinuite ale Ioanei şi s-au hotărât să o ajute aşa cum pot şi cum ştiu ei mai bine. S-a făcut publicitate şi în această privinţă, românii au dat dovadă că sunt oameni care ţin cu adevărat la compatrioţii lor. Mesajele telefonice, dar mai ales cele trimise prin email, au circulat cu repeziciune, aşa încât la ora îceperii concertului sala era plină. Mă refer aici la sala mare, care are 1664 locuri. Nu ştiu care a fost situaţia celor 652 de locuri de la balcon şi cele patru loje. Seara a debutat prin cuvântul de bun venit al unuia dintre colegii din orchestr ai Ioanei, după care a început concertul, sub bagheta maiastra a dirijoarei Kayoko Dan, interpretându-se Khachaturian, Sabre Dance, Beethoven, Leonore Overture No.3 şi Bizet, Aria Seguidilla din opera Carmen, în interpretarea solistei Rita Litchfield. A urmat apoi Balada lui Ciprian Porumbescu, în interpretarea lui Dumitru Lăzărescu, colegul alături de care cântă ea în orchestră. Dumitru Lăzărescu s-a adresat publicului în cuvinte elogioase la adresa Ioanei, a vorbit şi româneşte, spre stupefacţia publicului american care, evident, n-a înţeles nici o iotă. Când Dumitru Lăzărescu a întrebat câţi români sunt în sala, am fost de-a dreptul uluit să vă păduri de mâini, care se ridicau din toate sectoarele, de pe aproape fiecare rând. Am fost prezenţi cu sutele. A fost un moment extraordinar. A urmat Balada lui Ciprian Porumbescu urmată de îndelungi aplauze. Apoi, s-au interpretat; cunoscuta Habanera din opera Carmen de Bizet în interpretarea aceleiaşi soliste Rita Litchfield, Williams, O tema din Schindler’s List (Lista lui Shindler), în interpretarea la vioara a maestrului de concerte Maggie Martinic-Jercic, Mahler, Adagietto din Simfonia No.5 şi momentul culminant, Rapsodia Română Opus 11 No.1 în La major de George Enescu. Am văzut în apropiere cel puţin două persoane lăcrimând de emoţie, în timpul interpretării acestei lucrări. Aplauzele care au urmat, păreau interminabile. Toată sala era în picioare. Ioana Dumitriu împreună cu Kayoko Dan au ieşit şi au reintrat pe scenă de câteva ori, primind din partea publicului nu doar mulţimea aplauzelor, ci mult mai mult decât această formă în care ne exprimăm aprecierea pentru efortul pregătirii concertului, sau inspiraţia interpretării. Publicul a arătat ataşament faţă de o cauză, faptul că poate simţi alături de cineva care are nevoie să simtă că nu este singur. Şi în acele momente, am avut puternica impresie că întreaga sală simte româneşte.